Așa. Ziceam de imigranții cu termen de valabilitate. Ăia care vin pe o perioadă determinată, fără intenția de a rămâne, și cu planul clar stabilit de a se întoarce în țara de origine după o vreme.

[Paranteză muzicală care se cerea cu țipete în contextul ăsta]

Și mă uit cum unii dintre ei, fiind convinși că n-or să rămână, nu se apucă de nici o activitate constructivă – cea mai importantă la care mă gândesc fiind crearea unui cerc de prieteni. Integrarea în societatea gazdă. Interesul pentru evenimentele curente din țara de adopție. Pentru legile, istoria, politica și societatea țării. Până și achiziționarea unui dulap poate fi privită prin prisma întrebării „îl pot lua cu mine? nu? atunci hai să iau unul mai ieftin, să nu-mi pară rău că-l las”.

Atunci na: eu, ca umil spectator, nu pot decât să opinez în sinea mea [și eventual pe blogul propriu, din moment ce dispun de așa ceva].
Experiența m-a învățat că după un an – dar mai ales în cursul celui de-al doilea an – se schimbă destul de vizibil raporturile cu țara de origine. Și cu prietenii, și cu familia. Cotidianul mărunt, petrecut într-un mediu diferit, creează treptat senzația aia de „altfel” pe care o conștientizezi treptat, pe parcurs, la următoarele vizite în țara de origine. La început nici nu vezi acel „altfel” pentru că ești bucuros să-ți revezi familia, prietenii, locurile dragi. Dar de apărut, apare. La fel și cu prietenii: cu foarte puțini dintre ei relația continuă să evolueze și „la distanță”. Cu restul se răcește – sau, în cel mai bun caz, rămâne încremenită la stadiul la care ai lăsat-o. Cu cei cu care se răcește… cu ăia pierzi legătura, și cumva e și firesc. Cu ceilalți… o să te revezi, numai că în cursul revederii probabil că o să aștepți de la celălalt să se comporte fix așa cum îl știai tu când ți-ai luat zborul. Sau el o să se aștepte de la tine. Ceea ce e frustrant pentru ambele părți, crispează pe toată lumea – și în final parcă face mai mult rău relației decât o îndepărtare sinceră.
În fine: din moment ce petreci vremea tot tânjind după vechiul „acasă”, normal că-l vei idealiza, iar ceea ce ai în fața ochilor nu vei aprecia la adevărata valoare. Și de aici discuția poate merge mai departe, mai ales către primejdia dezamăgirii la întoarcere, care primejdie e cât se poate de reală.

Deci în contextul ăsta observația cea mai evidentă e că… dintre cei doi imigranți care au venit cu un plan clar (imigrantul tip I, cel venit ca să rămână – și imigrantul tip III, cel venit ca să plece) – unul are șanse de dezamăgire de 50%, celălalt de 100%. Pentru că ăla care a venit cu gândul ca să rămână va fi dezamăgit doar în caz că eșuează și e nevoit să se întoarcă în țara de origine. Cel cu planul pe termen limitat va fi dezamăgit în ambele situații: și dacă îi eșuează planul (na, evident), dar și dacă îi reușește.

O să mai scriu pe tema asta, că  e de actualitate.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s