Revelioane

Bine v-am găsit şi în 2013, după al 8-lea Revelion petrecut, cum ar veni, împreună.

Toate-s vechi şi nouă toate – vorba poetului – Foarfeca s-a distrat ca în fiecare an: nici mai mult nici mai puţin, încep să mă întreb pe unde umblă oamenii ăia care tot au periodic ghinion de un Revelion urât. N-am mai avut un revelion plictisitor de… vreo 8 ani? Şi nici ăla, Revelionul din anul I, când am făcut greşeala de a mă întoarce la vechea gaşcă din liceu – nici măcar ăla n-a fost, să zic, groaznic.

Iar dacă mă chinui oleacă îmi aduc aminte de toate Revelioanele din istorie – istoria începând, evident, abia când părinţii au consimţit să mă lase în lume. Adică într-a 8-a.

Ăla a fost un revelion cu prietenele, la una dintre noi, simt şi-acuma în nări mirosul de la ea din casă. Inconfundabil. Ora 12 s-a petrecut pe balcon cu artificii să şampanie (am impresia că era chiar nealcoolică), după care fuga toate la o altă petrecere, la unul dintre colegii mai cool din clasă. A fost fain pentru că era primul Revelion singură. Ediţia 2000.

Apoi în 2001 am intrat cu o altă grupă, cu care am lălăit-o pe-afară fără nici un scop, şi-mi aduc aminte că era prima oară când aveam parte de un Crăciun-Revelion fără zăpadă. Eram bulversată, dezorientată, nemulţumită. Mi-am pus, totuşi, unghii false ca toată lumea. Care au început să se dezlipească după vreo 2 ore.

Despre intrarea în 2002 era cât pe ce să declar că nu mai ţin minte cum s-a petrecut. După care m-a lovit amintirea: cum să nu? Ăsta a fost Revelionul când am stat în casă până la 12, urmând să ciocnesc cu ai mei şi să fug la o altă petrecere. Numai că m-a pus naiba să deschid eu sticla de şampanie, şi am reuşit să-mi trimit dopul direct în arcada stângă. Aşa că am rămas acasă cu ochiul umflat ca un cartof, bucurându-mă totuşi că nu mi-am scos ochiul de-a binelea. Ţin minte că la momentul ăla citeam Petru I, deci cu asta mi-am încheiat seara. Cu siguranţă memorabilă.

Primul Revelion la care m-am distrat însă pe cinste a fost tocmai în 2003, când grupul nostru a închiriat o cârciumă. Da’ o cârciumă în adevăratul sens al cuvântului, un garaj insalubru în care pe timpul zilei îşi beau cinzeaca muncitorii de la gară. „La Ionică” – până şi numele se potrivea. Dar, fiind numai noi, nici prea mulţi nici prea puţini, şi fiind şi unii dintre participanţi muzicanţi activi… s-a lăsta cu distracţie ca lumea. Până spre 5 dimineaţa – ceea ce pentru noi, la momentul ăla, era definiţia petrecerii lungi, deci reuşite.

Pe final de liceu s-a lăsat cu o petrecere mare-mare, tot la una dintre prietene – de data asta într-o casă în care eram singuri. Casa în care, de altfel, ne refugiam şi în restul anului ca să hang out, cum se spune. Başca era şi aproape de şcoală 😉 A fost ok, am intrat în 2004 cu zâmbetul pe buze. Şi m-am ţinut de telefonul unei prietene care, când lua alcool la bord, se apuca să sune pe cine nu trebuia.

După care, în primul an de facultate, am revenit la vechiul grup din liceu, după cum spuneam. N-a fost rău: a fost la munte, a fost mâncare bună, am avut şi-un film… dar na: lumea s-a îmbătat repede, unii s-au retras prin camere… Am şi-acuma o imagine în cap de pe la ora 3 dimineaţa când eram în salon şi-mi blestemam zilele că nu pot s-o şterg acasă: eram singură (mbine, un tip lângă mine asculta muzică beat-turtă cu ochii în tavan, iar un cuplu mai încolo adormise pupându-se, deci nu se pun). Nici somn n-aveam, nici de băut nu mai aveam chef. Şi trebuia să aştept dimineaţa să vină tata cu maşina să mă ia.

Pentru Revelionul 2006 m-am învăţat minte şi am renunţat la orice planuri cu „cei vechi”, că pur şi simplu nu mai vroiam să mă plictisesc. Am fost aşadar la Sighişoara cu nişte prieteni. Am stat pe tren de mi-au ieşit ochii, nici nu pot să spun că m-am distrat ceva fenomenal, dar a fost frumos. Cum să nu fie frumos la Sighişoara, mai ales iarna?

În fine, intrarea în 2007 a fost, la momentul ăla, cel mai superextraordinar Revelion evăr. Cu o mână de prieteni, bal mascat la mine acasă, suficienţi cât să fie bine şi să nu ne înghesuim. Ne-am distrat până dimineaţa, am fost şi la o plimbare pe un teren de joacă, iar apoi am întâmpinat răsăritul bând pe balcon cu doi prieteni ce mai rămăsese de băut: whiskey cu Schweppes şi Sprite. Nu tocmai cea mai bună combinaţie, dar cu siguranţă a dat gustul noului an. După care am trezit pe toată lumea cu o lingură şi-o tigaie.

Pe 2008 l-am întâmpinat în Praga, în mijlocul mulţimii şi a bubuiturilor. A fost frumos pentru că a fost euforic. Şi mai era şi factorul „Praga” la mijloc. Iar spre dimineaţă vroiam aşa de tare la baie, şi aveam atâta curaj în sânge încât am păşit hotărâtă într-un hotel de 4 stele din preajmă, m-am îndreptat ţintă către un coridor (ca şi cum chiar ştiam unde mă duc), şi… am avut norocul să găsesc chiar o baie pentru persoane handicapate (asta având în vedere că la 4 stele toate toaletele sunt private :D)

Intrarea în 2009 a fost destul de slăbuţă prin comparaţie cu Revelioanele anterioare. Grup restrâns, liniştit, am cunoscut şi ceva lume nouă – ceea ce pe termen lung s-a dovedit o investiţie bună. Destul de plictisitor însă, ca să fim sinceri. Punctul în plus faţă de Revelionul 2005 a constat în posibilitatea de a mă căra acasă în momentul în care am simţit că-mi ajunge. Adică pe la vreo 2. Ţin minte că m-am bucurat de aerul rece, de mersul pe jos, şi de Nirvana unplugged în urechi.

În 2010 iarăşi s-a făcut că am intrat turbulent, în ninsoare abundentă la Poarta Brandenburg, cu încă trei proaspeţi amici şi o sticlă de whiskey. Se face că ne potriveam de minune, iar băutura ne-a făcut şi mai veseli, aşa că ne-am distrat memorabil – cu toate că încă mă-ntreb ce dracu o fi fost aşa de distractiv. Dar am început anul cu minim două decizii bune.

Care decizii bune… s-au fructificat şi, din consecinţă în consecinţă, am ajuns să încep anul 2011 în Madrid. Unde am mâncat struguri, am văzut probabil cel mai bun program de Revelion de televiziune contemporană din viaţa mea, am lălăit-o pe străzi şi… am construit turnuri într-o cârciumă unde se asculta Lady Gaga cu „Alejandro”.

Şi uite-aşa ajungem mai aproape de zilele noastre, pe 2012 întâmpinându-l pe un acoperiş din Berlin, privind la panorama de 360 de grade de artificii asupra întregului oraş. Care artificii s-au ţinut lanţ aproape o oră. A fost de asemenea un Revelion memorabil pentru că, spre sfârşitul nopţii, am aterizat la o petrecere care am constatat că nu era aceea pe care o căutam – dar, dacă tot eram acolo, ne-am refugiat pe balcon. Iar de acolo pe acoperiş. Atâtea acoperişuri ca-n 2012 n-am văzut în viaţa mea.

… Pentru că pe acelaşi acoperiş l-am şi încheiat pe 2012, de data asta fără euforia descoperirii (că nu mai era prima oară) în schimb cu marea bucurie de a-i vedea pe restul prietenilor cu ochii licurind de plăcere. Am şi dansat, ceea ce nu am mai făcut de… multe Revelioane încoace.

Deci na: să tot fie aşa. Cum ziceam: nu ştiu cum fac alţii de se aleg cu câte un Revelion urât. La mine încă n-a fost cazul.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s