„De familie bună” (unde vroiam să ajung de fapt)

Continuăm, deci, dezbaterea – vorba vine „dezbaterea”, că e monolog în toată regula.

Am explicat eu ce-am explicat părinţilor despre cum e greşit criteriul – însă puteam tot aşa de bine să şi tac, că oricum în scurt timp, odată cu plecarea la facultate şi ieşirea de sub aripa familiei… problema s-a dizolvat de la sine. Prin urmare toată discuţia asta a trecut în arhivă, nu am mai avut de-a face cu noţiunea.

[Interludiu, muzică de fundal, timpul se desfăşoară pe repede-înainte până în zilele noastre]

Mă uitam aşa, pe Facebook, la foşti colegi, mai ales la cei de liceu. Că a trecut mai mult timp de când ni s-au despărţit drumurile vieţii, şi diferenţele se văd acuma mult mai bine. Pentru unii, maximul de orizont rămâne o excursie la Torino la fratele în vacanţa de vară. Pentru alţii, o carieră incertă şi o constantă schimbare de serviciu pe salarii de subzistenţă în urbea Rădăuţilor. O tipă e genul cu veşnice probleme băneşti, fericită de altfel într-un mediu fără pretenţii. Alţii s-au învârtit şi s-au băgat la ciolan, în contrabanda cu lemn de la Dorna. Unii sunt bine, alţii mai puţin, unii par fericiţi, alţii mai puţin.*

Ce mă interesează pe mine e calitatea vieţii dobândite, precum şi „împlinirea potenţialului”. Mă refer aici la acel „potenţial” pe care îl au toţi elevii la începutul clasei a 9-a: toţi cam de-o minte şi toţi cam cu aceleaşi intenţii (din moment ce au intrat în aceeaşi clasă). Pe parcurs, însă, unii au rămas în urmă. Şi nu pot să nu remarc cum anturajul a jucat un rol decisiv în împărţeala asta. Mă gândesc la fata pe care o pomeneam mai sus: oare dacă în liceu nu s-ar fi împrietenit fix cu băiatul ăla, cu care a ajuns la ideile alea despre viaţă…? Sau tipul cu vacanţele la Torino: dacă nu l-ar fi apucat crizele de identitate fix în momentul ăla, şi dacă fix atunci nu ar fi intrat în gaşca aiaSau Xuleasca: era brici de deşteaptă, dacă şi-ar fi ales o facultate mai bună altfel ar fi stat treburile – dar unde să găsească ea îndrumare în grupul cu care ieşea?Şi tot aşa: câte o întrebare la fiecare.

Şi nu pot să nu remarc faptul că… există o legătură între familia de provenienţă, anturajul ales în liceu, şi „împlinirea potenţialului” despre care vorbesc eu acuma. Trebuie să existe, pentru că rezultatele sunt mereu aceleaşi. Cei care s-ar încadra la „de familie bună”… surprinzător, chiar şi cei mai „stricaţi” au ajuns, până la urmă, în regulă. Adică tot mai bine decât ceilalţi. Mai mult: destui au avut, la un moment dat după 20 de ani, o epifanie care i-a schimbat complet. Cred că toţi am avut genul ăsta de colegi: care-au dus-o într-o rebeliune şi un spirit chefliu până la un punct… după care au devenit dintr-o dată calmi, responsabili, oameni de nădejde. Ca părinţii lor.

Deci ceva-ceva tot era valabil în predica părinţilor mei. Sunt, acolo, nişte valori cu care rezistă (mai mult sau mai puţin active). Şi care ghidează procesul de maturizare, în mod vizibil sau invizibil.

*Exemplele sunt evident fabricate, dar asemănătoare cu modelele reale. Fix la fel, numai că altfel.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s