În episodul trecut ziceam că nu e nimic rău în a citi literatură de ficţiune, şi că pericolul semidocţiei nu este unul major. Celălalt punct în care trebuie să contrazic părerea prezentată e că, mai mult!, ba chiar este bine şi indicat pentru oameni să fie familiarizaţi cu zona aceasta a literaturii.

Avantajul cel mai la îndemână cu care vine lectura unui roman este… divertismentul. Entertainment-ul. Dar pe ăsta nu-l luăm în consideraţie, că nu vorbim acum despre modalităţi de petrecere a timpului liber. Plus că ţine de gust: pentru unii poate fi divertisment un roman poliţist, în vreme ce alţii îşi petrec timpul liber cu Richard Dawkins. Da, e important şi aspectul ăsta – că distracţia e parte esenţială a vieţii – dar nu aici se diferenţiază literatura de alte mijloace de distracţie.

Cu o treaptă mai sus putem considera desfătarea pură în faţa expresiei artistice: aşa cum îţi dă fiori o muzică deosebită, aşa cum te uimeşte o pictură inspirată… tot aşa te poate cuceri o carte bine scrisă. Un scriitor priceput va fi în stare să transmită emoţii, trăiri şi imagini pe atât de clare şi de intense pe cât i se pare lui suficient. Dar nu numai retrăirea personală a unui trip pe cocaină a lui Octave Parango, a luptei interioare a lui Raskolnikov sau a călătoriilor lui Stiller fac întreaga plăcere a cititului. Nu, că nu ne uităm la blockbuster-e. Orice om a exclamat măcar o dată în viaţa lui „mamă ce mişto a zis-o aici!” – nu atât pentru că rândurile citite excelează prin înţelepciunea intrinsecă ci prin frumuseţea potrivirii cuvintelor. Aia e plăcerea literaturii.

Însă dincolo de aspectele astea supuse, până la urmă, gusturilor şi subiectivităţii, literatura de ficţiune mai are un mare, dar mare efect secundar: aduce oamenii la un numitor comun. Când pomeneşti de „Ministerul Adevărului” ştie toată lumea la ce te referi, nu mai ai nevoie de explicaţii elaborate, te înţelege oricine, indiferent de naţie şi de colţ al lumii. Sau, de ce nu, poţi să te referi la „propoziţii faulkneriene” şi deja se ştie la ce fel de exprimare te referi. Dar să n-o lungim: beletristica a stabilit mai ales tipurile umane. De la Julien Sorel la Ilie Moromete, de la Emma Bovary la tânărul Werther, de la dl. Goe la Don Quixote, de la Akaky Akakievich la Miss Marple, de la … hai cu exemplele! S-a înţeles ideea. Mi s-ar putea obiecta că „da, da’ asta nu diferenţiază literatura de cinematograf, că şi filmele au stabilit în timp personaje şi situaţii clasice”. Da evident. Numai că 1) Măsura în care acele personaje devin de referinţă depinde în cea mai mare parte de interpretarea actorului şi de arta lui. Nu avem ce compara aici cu literatura. Şi 2) Măsura în care o trăire/ o imagine/ o emoţie devine de referinţă (gen scriitura faulkneriană de care ziceam) depinde în cea mai mare parte de măiestria regizorului. Din nou, nimic de-a face cu literatura.

– Va urma –

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s