Ieri am avut unul din momentele alea când, în timp ce-ți dezvolți ideile/ îți pui niște întrebări/ ești în cursul unei judecăți logice… exact fix atunci vine partenerul de discuție cu o replică aparent nevinovată, dar care e – involuntar – atât de bine potrivită și atât de bine formulată încât declanșează o adevărată revelație.

Vorbeam despre alegerile din SUA, despre discuția televizată dintre Obama și Romney, despre cum Obama (împotriva tuturor așteptărilor) n-a strălucit, despre cum nici Romney nu-i vreo lumină – și observam retoric că iaca: așa țară mare și civilizată nu reușește să dea poporului său niște candidați mai de Doamne-ajută. Nu are pretenția nimeni de la candidați să fie doctoranzi în neurochirurgie… dar totuși, unu’ mai prezentabil s-ar fi putut găsi, nu?

Și atunci a venit revelația: pe baza unei conversații purtate cu câteva minute înainte, o replică din acea conversație era foarte la îndemână pentru noul context. Iar pe calea asta am ajuns la concluzia că un candidat la președinție nu poate să fie, în mod normal, vreo personalitate marcantă: pentru că el trebuie să aibă susținerea majorității, să întruchipeze ideile unei mase largi de susținători. Or oamenii cu personalitate, oamenii cu idei… sunt prin însăși natura lor sursă de conflict. Poate că tu, așa ca om, ești blând și pașnic de felul tău – dar dacă ai o idee, atunci automat vei împărți pe cei din jur în pro și contra. De-aia câștigă cel care nu are nici o idee: el îi ține pe toți împăcați.

Contraexemplu clar pentru divide et impera.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s