Ia să mă fac și eu critic de artă

Am fost în weekend la o deschidere de galerie pe-aici pe meleagurile astea. Un eveniment destul de comun pe-aici, pe meleagurile astea. Care concentrează de fiecare dată mult din coolness-ul și-așa omniprezent pe-aici, pe meleagurile astea.

[Încerc să găsesc niște poze de la eveniment – cât de cât fidele, dacă se poate. Nu găsesc poze de la deschidere – cu care să-mi susțin articolul – ci doar poze din portofoliile artiștilor participanți. Care portofolii… nu am cum să mă iau de ele, sunt serioase, ok, nimic de reproșat. Așa că va trebui să zugrăvesc personal, după cum mă pricep, iar cititorii vor fi nevoiți să mă creadă pe cuvânt.]

O cameră cu niște designeri de haine. Decente [hainele], nimic deosebit. Nu pricep ce caută aici. Apoi o expoziție centrată pe tema sângelui. Un film în slow-motion cu niște pete de sânge care se lățesc pe o pânză. Pe pereți niște picturi făcute, aparent, cu sânge și cu sare. Arătau ok, semănau cu niște pete Rorschach. Era cât pe ce să-l trec la „admiși” pe artistul cu pricina [deși nu mă impresionase] când, de-odată, m-am apucat să citesc pliantul de prezentare. Un roman plictisitor, în engleză, care începea cu auto-lauda că Xulescu „is an American-born, Berlin-based, queer-gay” nuș’ce. A-ham. Fancy-shmancy, cu aero-ifose și cu figuro-fițe, am înțeles. Next.

Și de-aici mi se amestecă toate-n cap. Un colaj de poze analogice cu o tipă semi-goală în diverse poziții pe pat, fără nicio noimă, dar pozele puse în formă de cruce. Titlul, ceva cu „Jesus”. Foarte originală tipa. O altă tipă, la fel de originală, cu o serie de poze analogice [și prost luminate, dacă-mi permite cineva observația] în care ea își dă jos treptat accesoriile și masca [de Moș Crăciun] și rămâne în final la bustul gol. Am mai zis că mi s-a părut originală, nu? Apoi o serie de desene cu pixul, colorate apoi cu marketul roz – ce-i drept, reușite, dar fiecare din noi am avut un coleg în liceu care se pricepea cam la fel de bine. Apoi o serie de poze scoase la imprimantă a excursiei unora în Columbia. Pfuai! Apoi o cameră în care era una cu un Mac și niște lumânări și niște cărți pe jos, n-am înțeles de ce era așa de plin de lume la ea în camera aia. Și, în fine, abia singura piesă care mi-a rămas în cap: niște păpuși în mărime naturală, trântite cu fața în jos printr-o încăpere, în poziție corect-anatomică și cu haine realist alese… cu bălți de sânge primprejur. N-am priceput titlul/ sensul/ ideea operei [că nu l-am găsit, fizic, oricât am căutat o etichetă] – dar mi-a răscolit o senzație, am avut o trăire în fața ei. Drept urmare, conform învățăturilor lui Tolstoi, asta poate candida la statutul de „artă”. Ah, da, și în cele din urmă un pictor – singurul pe care l-aș cataloga drept artist din toată povestea. Nu c-ar picta el pe gustul meu – foarte punk/ colaj, mult text prin picturile alea… dar nu trebuie să-mi placă mie, important e să aibă oareșce substanță. Și… cam aptât. Marele nou templu al artei contemporane berlineze.

Concluzia? O fi deschis el, Marcel Duchamp, drumul către arta modernă – dar cu ocazia asta a făcut loc la hoarde întregi de artiști închipuiți, care cred că orice pisoar e artă. Ca să fii artist înseamnă deci, pentru unii, nimic mai mult decât simpla mutare a unui pisoar de la Praktiker la galeria de artă – iar orice idee din sfera asta e un suflu de geniu.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s