De obicei oamenii rețin [și povestesc] lucrurile bune, amintirile plăcute și experiențele interesante. La fel și eu. Ba chiar și pozele năzuiesc spre a arăta numai chestii bune și frumoase. Inclusiv ale mele. Dar asta nu înseamnă că am acoperit tot. Și nu mă refer aici la experiențele convențional-neplăcute, alea despre care se poate plânge oricine: că a pierdut avionul, că a fost frig, că a fost servit urât la un restaurant sau că i s-a furat portofelul. Mă refer la multe detalii care, nefiind suficient de grele încât să reprezinte singure un subiect de luat în seamă, se adună și rămân nespuse.

Această prezentare necesită JavaScript.

[Na. Asta nu înseamnă că nu putem pune și pozele alea frumoase. Istanbul, paregzamplu]

N-a fost, așadar, numai lapte și miere tot voiajul în care m-am preumblat. M-am deshidratat în Ysternia, am văzut mizerie umană în Atena, în Istanbul m-am simțit jecmănită [un european a devenit un sac de bani umblător, te storc de pe unde pot] – bașca mi s-a blocat și cardul inexplicabil, în București pe stradă mi s-a reactivat scârba irațională de gândaci, iar în Brașov am mâncat prost. În Sibiu am ajuns cu trenul, dar fără de locuri, iar în Cluj mi-am luat-o de la un controlor de tren care vroia șpagă ca să își aducă aminte dacă mai are locuri libere la cușetă. În Rădăuți am dârdâit de frig și de ploaie, la Putna în drumeție am făcut foamea că am plecat fără merinde, iar în drum spre Suceava am scăpat de ambuteiaj numai cu prețul inițiativei aventuroase a șoferului, de a o lua pe un drum lăturalnic [=noroi, drum desfundat, prin câmp]. Am ajuns, ce-i drept, punctual la Suceava – în autogara odioasă – din care am luat la timp autocarul spre Cernăuți, care ne-a zdruncinat ca pe sacii de cartofi până la destinație. La Cernăuți am făcut marș forțat vreo 2 ore prin ploaie, numai ca să aflăm că nu mai există bilete la trenul pe care-l vroiam înspre Lviv. Iar la Lviv a trebuit să mai mărșăluim vreo oră prin noapte, până am găsit în cele din urmă hostelul ăla, am reușit s-o trezim pe duduia de la recepție, și am avut noroc să mai fie două paturi libere prin casă. În schimb bucătăria era infectă, cafea nu exista, iar femeia de serviciu s-a trezit țipând la un client că de ce s-a dus el să facă duș într-o cabină unde ea tocmai făcuse curat. Trenurile poloneze nu mai sunt ce-au fost la capitolul „ieftin și bun”, că s-au scumpit cu 50%, iar în Varșovia sunt niște aere de coolness de ți se apleacă să mai intri în vreun bar: nici un covrig nu mai poți să mănânci că toate locantele parcă-s copiate din Berlin, cu tot cu prețuri.

Așa că no.

Da’ cel mai și cel mai nasol e când ai parte de dezamăgiri umane – și-am avut și de-astea. Prieteni vechi care brusc nu mai sunt așa de prieteni, oameni de bine care intre timp s-au acrit, cunoscuți simpatici care acuma se uită urât, sau, cel mai rău, foști prieteni cu care relația a devenit strict cordială și politicos-convențională. Conversațiile nu se mai leagă pentru că între timp unii s-au înălțat spre alte sfere, spontaneitatea unei discuții e omorâtă de mulțimea de detalii și aranjamente fără de care discuția n-ar putea avea, aparent, loc – iar umanitatea aia normală a lui „ei, care mai e viața ta? spune ceva despre tine, ce mai faci?”… ei bine, aia se pare că la unii se scutură cu vârsta.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s