În căutarea fericirii

M-am înturnat. Și trăiesc experiența bizară de a scrie de la propriul laptop, de pe propriul scaun, din propria cameră. Asta după ce azi-noapte nu mă puteam obișnui cu atâta limbă germană primprejurul meu în tren, după cum nici nu-mi venea a crede că gata, după ultima oprire nu mai urmează nimic – nici un alt tren de așteptat, nici un alt hostel de căutat, nimic. Drept pentru care ne-am dat jos cu o stație mai devreme și am luat-o pe jos înspre casă – că altfel se termina prea brusc totul. Ceea ce s-a dovedit a fi o idee foarte bună.

În fine, dar nu despre asta vreau să vorbesc aicea. Nici nu îmi propun să rezum toată călătoria acum în postul ăsta, că ar ieși mult prea mare – și oricum, cine stă să citească ditamai romanele? Las’ că le-oi scrie pe capitole în zilele următoare, că oricum îmi place să scriu și am chef de asta, poze or să vină și ele – iar acuma pe moment mai bine fac o recenzie/ recomandare de carte.

*

Cartea cu titlul din titlu, „În căutarea fericirii”, de Bertrand Russell. Aș oferi-o cadou tuturor prietenilor, mai ales celor vechi. Nu ca material didactic, de dat lecții la oameni – ci ca o auto-prezentare, pentru că mi-am găsit acolo toate părerile [formulate și încă neformulate, doar intuite] și viziunile și ideile, gata formulate și duse mai departe, ba chiar cu condeiul unui moșulică erudit și cu multă experiență de viață. Care moșulică, apropos, a avut norocul să trăiască între 1872 și 1970 – adică a cuprins în viața lui niște salturi de gândire și civilizație ca nimeni altul. Născut în epoca victoriană, a apucat încă să-și dea cu părerea în privința mișcărilor de emancipare hippie din ’69. Tare, zic. Cartea e scrisă în 1930 – și e foarte, foarte actuală. În afară de câteva puncte strict concrete, legate de istorie – nimic nu ar putea fi schimbat.

Nu e nici carte de filozofie, nici carte de psihologie – doar un monolog al unui moșulică simpatic, care știe să se bucure de viață. Cam ca un dat cu părerea în blogul personal, pe vremea când blogurile încă nu existau. Rezumatul strict constitutiv al cărții se găsește aici, omul enumeră cauzele nefericirii și cauzele fericirii, face unele recomandări bazate pe experiența lui de viață, mai face și oarecare referire la Spinoza [la a cărui filozofie a fericirii aderă], și pe toate le punctează cu exemple și comparații. Na: o carte pentru publicul larg, scrisă de un om care se pricepe.

Ce să zic? De-ar citi-o toată lumea, și de-ar băga la cap.

Și de ne-am face toți cercetători, că acolo e cea mai mare probabilitate de atingere a fericirii. Nu, pe bune, se cumulează niște factori aici: satisfacția din muncă la cercetători vine pe trei căi – 1) munca între oameni de-o minte, 2) conștiința relevanței muncii lor [și implicit al respectului general de care se bucură], și 3) satisfacția construcției [în sens larg, de a lăsa ceva în urmă]. Apoi, lăsând la o parte faptul că cercetătorii fac ceea ce îi interesează – ei sunt și mai puțin instabili emoțional, așa că mai înclinați către o viață de familie. Care viață de familie e celălalt izvor de fericire major în viață – fericire durabilă, zic. Și no, mai sunt multe, dar s-a înțeles ideea.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s