Rămăsesm cu o datorie încă din weekend, și mă achit acuma de ea. Fusei vineri la un concert al corului de cameră Madrigal [da, ăla pe care-l știm toți din cauza colindelor], invitat la Berlin cu ocazia aniversării a 100 de ani de la moartea lui Caragiale. Care Caragiale [să zic de dragul completării tabloului, nu pentru că mi-aș considera cititorii inculți] a murit în Berlin, „în exil”, cum ni se spunea la școală. Mă rog, ceva-mi zice că n-o ducea tocmai rău pe meleagurile astea – însă na: nu mi s-a explicat niciodată negru pe alb cu ce ocazie s-a mutat, așa că nu-mi rămâne decât să speculez.

Berlin Kreuzberg ca. 1913. Sigur o ducea extrem de rău Nenea Iancu.

Dar deviez. Mă pornisem să vorbesc despre Madrigal. Care cântă, într-adevăr, extraordinar. A fost prima oară când i-am auzit cântând și altceva decât colinde [nah, am și eu păcatele mele ignorante] și live au sunat… cum să zic? Pielea de găină. Exact asta e descrierea. Însă ce mi-a atras atenția în afara prestației muzicale a fost prezentarea de la început, când doamna directoare a Institutului Cultural Român din Berlin a povestit, emoționată, câte ceva despre eveniment. Și a zis printre altele că Madrigal e în patrimoniul cultural al UNESCO din 1992. Hm. Nu știam. Așa că acasă, primul lucru, ia să caut eu pe Wikipedia. Am găsit în cele din urmă un articol prăpădit în românește [nici o altă limbă] – ce-i drept însă, destul de informativ. Da dom’le: zice de distincția UNESCO. Da’ cam superficial, mi se pare. Ia să văd site-ul UNESCO, ce zice? Site-ul UNESCO are nevoie de mulți practicanți/ voluntari care să pună pe picioare baza de date, că pe-acolo nu se poate găsi nimic. Am căutat de mi-au ieșit peri albi și n-am dat de nicio urmă a corului Madrigal. Dacă cineva are mai mult noroc/ pricepere/ răbdare decât mine, m-aș bucura de un link edificator prin comentarii. Că așa… scrie din nou foarte frumos despre asta chiar pe site-ul corului, da’ eu n-o să am pace până nu-mi confirm faptul și din sursa cealaltă. Nu că nu i-aș crede pe cuvânt pe Madrigali – da’ zău că ar fi frumos dacă nu ar exista umbre de bănuială. Bănuială în sensul de, pardon, „seamănă dar nu răsare”. Ca și evenimentele lui Oprescu, servite mulțimii drept „intrate în Cartea Recordurilor”, dar în realitate certificate de o instituție care nu e aia oficială, și care certifică pe oricine drept orice, contra unei sume de bani. Din nou: nu cred că în cazul cu Madrigalul avem de-a face cu așa ceva, drept pentru care cred că e cu atât mai firesc să avem toate unghiurile acoperite.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s