Se făcea într-o bună zi la birou că trebuia să vină o comandă de mobilă nouă – că, vezi-doamne, afacerea prosperă și are nevoie de mai multă forță de muncă, și deci de birouri și dulapuri în plus. Livrarea era programată pentru dup-amiază, însă oamenii cu exces de zel au apărut cu cutiile la ușă exact în timpul pauzei de masă. În pauza de masă lumea de aici se împarte în două categorii (ca peste tot): cei cu pachețel de-acasă care mănâncă pe terasa firmei, și cei care merg la restaurantul de vizavi. În ziua respectivă se întâmpla ca majoritatea lumii să se fi cărăbănit la restaurant, iar eu să fi rămas cu secretarele la o șuetă și un schimb de rețete.

Cum ziceam, înainte să ne fi terminat pachețelele, la ușă s-au prezentat cei cu mobilierul. Și, cum lucrurile pe aici sunt strict reglementate prin contract, ei cărăușii erau contractați să aducă mobila numai până la etajul unde trebuia montată, de rest urmă să ne ocupam noi. Ei și noi, 3 fete și-un student, ne-am apucat să mișcăm scaunele și mesele primprejur, să facem loc, să ne apucăm de montat noile elemente – na, de făcut ceea ce e nevoie în situația dată. Nimic greu de făcut – doar muncă gospodărească obișnuită. Și exact în toiul opintelilor noastre a apărut cavaleria de la restauant: 8 ingineri tineri, flăcăi falnici și în formă, cu burțile pline și zambtul pe buze. Care au făcut câte o remarcă amuzantă despre cum a venit mobila mai devreme decât era programat, și… s-au dus în bloc pe terasă, unde îi aștepta măsuța de fotbal, instituția care ține loc de desert,  cafea și țigări. Unul singur s-a oprit pe parcurs și a pus mână să ajute. Accidental, acel unul nu e neamț.

Nu mai trăim în epoca reverențelor, da zău că nu vorbim aicea de galanterie, ci de umanitate

Am rămas atât de perplexă încât nu reușeam să articulez nici un cuvânt. Credeam că nu văd bine. Sau că îmi scapă un amănunt al situației, care ar face gestul complet explicabil. După câteva minute însă a apărut și unul dintre inginerii mai bătrâni, care a pus mâna la împins și mi-a înțeles din priviri perplexitatea. Deci nu era ceva în neregulă cu mine, într-adevăr problema era la ceilalți.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s