Zilele astea am început să-mi aduc aminte, din senin și fără motiv, de tot felul de oameni întâlniți episodic pe drumuri. Fără vreun fir logic între ei – deși toți memorabili.

Despre tipul care se întorcea, prin ’99, de la muncă din Germania – în același autocar cu mine. Și imediat la intrarea în țară, la Arad, a reușit să piardă la alba-neagra toți banii pe care îi aducea cu sine (vreo câteva mii de mărci). A plâns pe înfundate tot drumul până la Brașov.

Despre nebuna din tren, care s-a băgat în vorbă cu soră-mea și cu mine. La început super drăguță și simpatică, volubilă nevoie mare, până… până ne-a cerut telefonul „numai un minut, să-și anunțe mama unde e, că telefonul ei nu mai are baterie”. Iar la telefon s-a dezlănțuit criza, cu țipete, „te-am sunat numai să-ți spun că nu mă mai vezi niciodată!!!”, de-astea. A durat vreo 10 minute până am primit, cu binișorul, telefonul înapoi – doar că femeii i se activase rotița defectă (vorbea în dodii, se legăna, privea fix), așa că a trebuit s-o ștergem. Bine, a zbierat la noi că „o părăsim” și „o evităm”, dar în cele din urmă am coborât la prima și gata.

Despre neamțul simpatic din trenul de noapte către Istanbul, cu care am stat la palavre o grămadă, despre verzi și uscate. Nu știu dacă mai mult pentru că eram interesați unul de altul, sau pentru că ne plăcea să profităm de permisiunea de a fuma pe coridor. Habar nu am despre ce am vorbit în orele alea, dar la sfârșit am făcut schimb de adrese de mail – gest mai mult simbolic, se știe. Ei bine, ăsta a fost probabil singurul om din istorie care chiar a scris la adresă, după vreo 2 săptămâni.

Despre timișoreanca pe care n-o speria nimic, lângă care m-am nimerit să șed în autocar în cea mai lungă excursie a vieții mele [54h, din cauza blocajelor de la granițe]. A avut timp berechet să-mi povestească toată viața ei: despre cum se făceau banii din bișniță în anii ’90, despre comerțul de mașini SH cu sârbii, despre tot ce i-a venit în cap. Genul de femeie-buldozer, n-avea grețuri nici cu țiganii de la alba-neagra, nici cu vameșii, iar pe țăranul din fundul autocarului l-a pus imediat la punct când s-a găsit el să scoată parizerul din tolbă.

Ar mai fi câțiva de amintit, dar acuma mi-am dat seama că toți fără excepție au intervenit în peisaj numai prin trenuri și prin autocare. Nu am nici o poveste din vreun avion sau măcar aeroport. Habar nu am de ce. Proporțional, dorm la fel de mult pe amândouă. Mă rog: dormeam, că autocar nu mai servesc. O fi de la atitudinea diferită cu care pornește lumea la drum pe autocar: știi că ai niște multe ore înaintea ta, știi că mai devreme sau mai târziu ai să intri în vorbă cu vecinul. Pe tren, la fel. Nu ai cum, omenește, să citești/ dormi/ asculți muzică chiar tot drumul.  Așa că te socializezi.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s