Că tot vine 1 decembrie și re-răsar patriotismele de ocazie, ia hai să povestesc ultima întâmplare din această sferă. Că m-am simțit.

Se face că s-a gândit cineva să facă un festival de film pentru leneși: „festivalul festivalurilor”, o selecție din filmele care de-a lungul anului au câștigat câte ceva pe la festivalurile notabile din lume. Foarte comod: la sfârșitul anului ai în fața ochilor, pe tavă, toată crema relevantă – fără să trebuiască să treci prin balastul, altfel, inevitabil. Mno și am mers la ăsta: [nu musai din mare interes, ci pentru că era la o oră la care aveam chef să facem ceva, și plus că cinematografia norvegiană e mai degrabă teren necunoscut]

*

Bun film, fără îndoială. Cu toate că, privind la trailer, observ pentru a 143-a oară cum uneori un trailer poate să fie cu 3 trepte mai jos decât filmul, și mai mult să strice cheful curioșilor decât să-i incite la privit. Sau, mai rău, să creeze așteptări diferite de ceea ce oferă filmul de fapt. Dar în fine, nu despre asta mă pornisem să vorbesc.  

Ei, și ajungând la cinematograf mai devreme, am intrat în sală cu toate că era încă plin de lume de la proiecția anterioară, iar pe scenă se întrețineau la microfon doi oameni. Probabil cineva din producția filmului plus un găzdoi, îmi zic. Cel care punea întrebările avea un accent puternic francez, celălalt … un accent neidentificat, însă foarte familiar. Cu urechile ciulite parțial la cele de pe scenă, deschid broșura festivalului să văd care-i faza. Și-mi cad ochii pe „comitetul de primire”, curatorii festivalului la care tocmai m-am nimerit. Printre poze, iată și chipul tipului de pe scenă, cel cu accent franțuzesc, cel care punea o grămadă de întrebări pe care eu încă nu le băgam în seamă. A!, ca să vezi: scrie că tipul e directorul Festivalului de Film de la Locarno. Ah. Ămm… Nu știam că am nimerit printre jucătorii din liga I. Mă simt prost. Și mai scrie aicea că e venit să prezinte personal filmul „Morgen”. Aham, deci ăsta o fi fost filmul care abia ce s-a proiectat. Da de unde dracu mi-e așa de familiar accentul celuilalt ochelarist de pe scenă?

Dintr-o dată mi s-au desfundat urechile și am început să pricep ce se întâmpla în fața mea: filmul Morgen e film românesc, ochelaristul de pe scenă era regizorul, găzdoiul nu mai prididea cu întrebările laudative despre „noul val al cinematografiei românești”, iar în jurul meu erau oamenii veniți la cinematograf anume pentru acel film, oameni pasionați de cinematografia românească. Și, mai rău decât atât, atunci când regizorul [Marian Crișan] a început să-și enumere modelele profesionale, regizori români din vremurile apuse – ei bine, existau oameni în public care știau despre cine e vorba. Eu nu. A, și în boșură zicea că „Morgen” ăsta e debutul cinematografic al lui Crișan, de asemenea participarea românească la Oscar, precum și diverse alte premii pe la festivaluri. Băi ce m-am ofticat că nu l-am văzut!

*

Dar ce vroiam să spun e că e mișto sentimentul ăla de 1) băi, în România chiar se fac filme bune și 2) toată lumea e de acord cu acest fapt. Fain. Să tot fie de-astea.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s