Stăteam așa și mă gândeam: cum, pe vremea comunismului, părinții noștri aveau o viață planificată și determinată destul de concret. Terminau școala, primeau o repartiție la un loc de muncă, erau instalați într-o locuință… și gata. Avantajul, se vede, e enorm din punct de vedere al confortului personal. Nu trebuie decât să-ți faci treaba, și ești asigurat până la pensie.

Dezavantajul, la fel de evident, e că viața te trăiește pe tine, și nu invers. Adică, în afara cazului în care chiar ești de acord cu sistemul, și te simți împlinit pe drumul pe care ai ajuns… ei bine, apare problema împlinirii nevoilor superioare. Adică să faci ceva ce-ți place, ce te face să simți că contribui într-un fel la bunul mers, ceva ce te împlinește, etc. Dacă ai făcut un liceu industrial [pentru că „n-ai încăput la unul teoreic” sau „te-au dat părinții la ceva serios”], de unde, firește, te-ai scurs cu valul înspre un institut politehnic [nu pentru că te-ai fi gândit foarte adânc la asta, ci pentru că ăsta era mersul lumii], iar la urmă ai ieșit subinginer textilist repartizat la Fetești… Ei bine, s-ar putea să ai o mare problemă de fond.  

Mai subtil, mai capitalist, și mai puțin dramatic e și cazul recent al absolvenților din ultimii ani. Mă refer, din păcate, numai la segmentul colegilor de generație și de facultate – în rest nu prea știu. Mulți dintre ei erau prinși deja cu un part-time din timpul facultății, după care instalarea în deplinătatea drepturilor a venir ca urmare naturală după vacanța de după luarea diplomei. Că na. La pachet cu astea a venit la unii și mutarea din casa părintească, ba chiar căsătorie – na, tot ce ține de transformarea în „adult”. Fără multe experimente înainte.

Mă uit în schimb primprejur aici, într-un mediu fără presiunea socială a lui „ai terminat facultatea? treci la muncă!”. Un mediu în care se încurajează în primul și-n primul rând urmărirea propriilor curiozități și interese, dezvoltarea propriilor talente – și, în general, pe găsirea direcției proprii. Indiferent dacă acea căutare durează încă 1, 3 sau 7 ani după terminarea primei facultăți. Lumea călătorește, mai studiază ceva interesant, se implică în diverse proiecte, și nimeni nu e împins de la spate. La o privire mai atentă însă, mulți dintre cei care se bucură de libertatea de a se dezvolta cum li se năzare… ei bine, nu au nicio idee încotro s-o apuce. Și aici nu mă refer la aceia fericiți cu sărăcia duhului lor, care habar nu au pe ce lume trăiesc – ci la ăia care chiar vor și au nevoie de o direcție, și totuși nu o găsesc. Am un cunoscut care a terminat anul ăsta Fizica. Habar n-avea ce să mai facă cu viața lui, așa că și-a luat un bilet fără întoarcere spre Argentina. La modul „mai întâi distanță, și dup-aia vedem”. Altul s-a cărat la părinți acasă până la primăvară. O altă tipă s-a mutat în alt oraș, numai ca să înceapă o viață nouă de la capăt. Și, în general, mulți colegi de generație care se frământă cam cu una și aceeași chestie.

Nu vreau să divaghez în comparații evidente și analize competente pe aici – avantajele și dezavantajele de ambele părți se subînțeleg. Nu-i nici una dintre categorii mai brează decât cealaltă. Dar mă-ntreb care din cele două căi e mai sustenabilă, pe termenul ăl mai lung. Adică nu mă-ntreb, ci mor de curiozitate. Dar o să mai dureze vreo 10-20-30 de ani până tragem linie și socotim.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s