Adevăru-i că mă cam deranjează cum, în filme, personajul aiurit, artistic, depresiv/ nevrotic, slab de înger, primește aura de personaj pozitiv. Ăla care vrea să facă lucrurile ca lumea, să mențină un echilibru, ăla care își sparge capul să facă bine la mai mult decât numai propria persoană, ăla care urmează niște reguli și niște principii – ăla e luat de prost. Ba chiar, uneori, și peste picior. Mă gândesc la filmul ăla cu Julianne Moore și Annette Benning, „The Kids are All Right„. Niciuna din cele două protagoniste nu reprezintă Calea – una e prea smiorcăită, cealaltă e prea țeapănă. Dar aia smiorcăită, care nu face decât să strice coșmelia, și care nici măcar nu-și asumă ce-a făcut – aia e victimizată, e făcută simpatică pentru privitor. Cealaltă, care nici ea nu-i prea brează dar măcar se gândește la binele familiei, aia e caricaturizată [cu toate ca personajul e foarte bine jucat], ridiculizat, antagonizat.

De când e cool să fii depresiv, slab de înger, smiorcăit, incapabil, cerșetor de atenție? Sigur, cu toții avem nevoie de ajutor la un moment sau altul, pe o perioadă mai lungă sau mai scurtă. Dar ideea e să ne lăsăm ajutați, și, într-un viitor vizibil, să ne și revenim. Să tindem la bine. Să recunoaștem ceea ce fac bine cei din jur, să apreciem și să mulțumim. Mno. Unde se încadrează smiorcăiala in tabloul ăsta?

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s