1. Adică psihologii care se ocupă cu studiul legăturii dintre muzică și starea de spirit. Influențe, determinări, efecte, etc.

2. Adică nu neapărat spus figurativ. “Mare” pentru că e prima oară când am de-a face cu noțiunea, și pentru că mi-a venit la pachet cu multe întrebări. Dar da, la final se aplică și sensul figurativ, că se cam clatină șandramaua.

Însă hai să povestim despre ce e vorba. De la coadă la cap. 

Eram singură într-o cameră, cu un CD-player și niște instrumente muzicale pe masă. Indicația era limpede: din CD o să tot cânte câte o bucată de melodie. 1-2 minute fiecare. Pe cât posibil, în vremea asta eu ar trebui să țin hangul cu un instrument de pe masă, oricare mi se năzare. Aveam la dispoziție un xilofon, niște măciuci, o tobă, și încă o drăcie de păcănit. Și când se termina fiecare bucată melodică trebuia să notez pe un grafic cum m-am simțit. Am avut de-a face cu multe melodii din folclorul incaș, dar și câteva irlandeze, un tango parcă, ceva country, plus vreo 2 piese clasice. 13 în total. În fine, am ascultat, m-am jucat [bine că eram singură], am notat impresiile și per ansamblu m-am distrat de minune.

Bine, în prealabil am făcut un test de personalitate orientativ, precum și un “barometru” al stării de spirit momentane – să știe oamenii cu ce aluat lucrează. Și, cel mai important, condiția de bază pt participare: să n-am niciun fel de educație muzicală. Ceea ce în cazul Foarfecii se aplică exemplar: de consumat consumă grămadă, dar când vine vorba de cântat… plouă.

Pentru că oamenii pentru care m-am oferit cobai formează un centru de cercetare psihologică și urmăresc influențele muzicii asupra stării de spirit. Muzica – atât ca material consumat, cât și ca mod de expresie, de “joacă”. Într-o fază ulterioară se intenționează un pas și mai încolo, și anume observatul diferențelor dintre o presupusă “înveselire” de unul singur cu instrumentele și o “înveselire” în grup. Dacă or exista diferențe.

Scopul studiului fiind în cele din urmă răspunsul la întrebarea “n-ar fi cumva bine să ne folosim și de muzică în terapie?”. Bănuiesc că se referă la cazurile de depresie sau alte neamuri de-ale ei.

 

Cum ziceam, m-am distrat bine – dar presupun că oricine s-ar simți grozav cu muzică veselă pe fundal si niște zdrăngănitori la îndemână. Nu am nicio părere despre studiu – dac-o fi bun, rău, util sau nu. Eu am ajuns acolo pe principiul “hai mă că are o amică nevoie de voluntari”. Rezultatul studiului mă preocupă cam la fel de tare ca șosetele vecinului de vizavi. Dar dacă mă-ntreabă cineva, eu zic că, din moment ce muzica e în stare să inducă/ amplifice emoții, e clar că poate fi utilizată în psihologie. Numa’ na: cu atenție.

 

Dar să zic unde mi-a scârțâit treaba. La sfârșit am avut “sesiune de feedback” și am întrebat pe ce criteriu au fost alese melodiile respective, și mai ales dacă a fost intenționată lipsa de diversitate din repertoriu. Adică bun: incașe, irlandeze, tango și clasică. Da’ un pop, un electro, un metal, un ceva? Poăăăi să vezi că 1) în primul rând se exclud piesele cu cântare la voce, și 2) astea sunt stilurile care influențează “cel mai pozitiv” starea de spirit, zic specialiștii.

E nu zău? Păi stai oleacă: eu cel mai bine m-am simțit pe piesele clasice, care întâmplător sunt bucățile vesele de prin Tom și Jerry. Nu de alta, dar erau singurele piese pe care le-am recunoscut. Bașca amintiri plăcute. Raportat la astea, pe restul m-am cam plictisit. Dar sunt convinsă că dacă aș fi recunoscut vreun YMCA, vreun Die, Die, My Darling, sau vreun God Save the Queen… m-aș fi zbânțuit și mai cu spor. Sau mă rog, pe “Eye of the Tiger” sau ceva ABBA – fiecare cu asocierile și cu amintirile sale. Puteau să pună orice, că dacă nu era emoție pozitivă atuncea era negativă – da’ tot era ceva. Și de ce mă rog sa nu fie cântate la voce? Să nu te influențeze mesajul versurilor? Păi și-atunci cum facem cu cântecele in limbi pe care nu le știm? Eu tocmai am țopăit o săptămână pe Hava Nagila, și sunt sigură că dacă-mi traduc versurile de la “Le vent nous portera” n-o să se schimbe nimic. A, și încă ceva: cum facem cu melodiile religioase?

 

Erm, lăsând deoparte spiritul derizoriu, ăsta a fost bun prilej de observație despre cum mediocritățile ajung să conducă, în cele din urmă. Probabil că psihologii ăia mari și luminați, care au decretat că muzica din Anzii sud-americani e cea mai bună la starea de spirit, au ajuns la concluzia asta pe baza unor experimente și statistici. Și ceva-mi spune că fix muzica asta sud-americană e cea care a primit punctaj mediu, de “ok, nu-i rău”, în vreme ce alte genuri au primit reacții mai puternice – care ulterior s-au anulat reciproc. Și uite-așa au dat ei frumos la o parte tot ce avea varianță mare [unora le place Depeche, altora nu; unii au amintiri frumoase pe “Ooh, viața mea”, alții nu]. Și au scos la lumină numai ce merge constant, la sigur, fără greș. Că na: muzica incașă, într-adevăr, nu-i rea; e imposibil s-o detești. Dar nici n-am văzut pe prea mulți care să se schimbe la față când o aud.

Aș sta de vorbă cu un d’ăsta. Mi-ar plăcea să ascult ce-are de zis despre domeniu – dar în special despre experimentul ăsta.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s