Văz că am ajuns în măsură să dau sfaturi și pe această temă. Dar hai să presupunem că noi toți cei de pe-aici avem o carapace solidă, și că orice întâmplări care frizează absurdul nu ne afectează nici măcar pofta de mâncare.

Așadar hai să stabilim mai întâi contextul, așa, introductiv.
Un cetățean român are nevoie de permis de muncă în Germania. Permisiunea de a munci în Germania este una de la sine înțeleasă, din moment ce constituția UE prevede mobilitatea forței de muncă pe teritoriul ei, iar Germania și România se află împreună în această oală. Dar printr-un capriciu al legiuitorilor, cetățeanul român aflat în această situație este totuși obligat să obțină o hârtie oficială care să îi specifice amănuntul respectiv. Hârtia este o formalitate, se obține de la biroul pentru străini, pe baza unei cereri susținute de actul de identitate, de permisul de ședere și [dacă este cazul] de legitimația de student. Bon.

Pasul 1.
Cetățeanul român se interesează.

Cetățeanul român află unde se găsește acel birou în Berlin, îl localizează pe hartă, bagă la cap programul.
Luni: 07 – 14
Marți: 07 – 14
Miercuri: închis
Joi: 10 – 18
Vineri: închis
Oameni de bine îi mai dau și indicații suplimentare, despre cum se ajunge mai exact, și, foarte important, îi pun în vedere că „băi, vezi să fii devreme acolo, că e omor la coadă”.
Cetățeanul român este deci înarmat cu tot ce-i trebuie, își pune în mapă documentele și se simte pregătit. Pasul 1 se consideră încheiat.

Pasul 2.
Cetățeanul român încearcă marea cu degetul.

Cetățeanul român ratează trezirea la o oră rezonabilă în dimineața de luni, așa că algoritmul se resetează.

Ca să nu mai rateze trezirea și marți, cetățeanul român își ocupă noaptea cu lecturi suplimentare și desene, după care își bea cafeaua, își face sandwichurile, se îmbracă gros și pornește către sediul LABO, unde planifică să ajungă „devreme”, și anume la 06:30. Transportul în comun berlinez o funcționa el și noaptea, însă nu cu aceeași frecvență ca ziua, așa că cetățeanul român pierde vremea prin stații, și ajunge la destinație abia la 06:45. La destinație, o curte interioară mărișoară, cu o coadă de oameni care vine din fundul curții până la poarta de intrare. Estimare: mai bine de 300 de oameni, că nu se stă în șir indian. Cetățeanul român se consternează, se pune în coada cozii, oftează și-și toarnă niște cafea din termos: o să fie o așteptare veșnică. La orele 07:01 se deschide ușa biroului, portarul dă drumul la contingente de câte 10 oameni înăuntru, treaba merge repede, pentru că singurul scop al celor intrați este să obțină un număr de ordine, pe baza căruia să intre la vorbitor când le-o veni sorocul. La cât de repede se mișcă treaba, parcă perspectiva nu mai e așa sumbră. La 07:20 coada s-a înjumătățit, cetățeanul român e vizibil mai vesel, se află deja la poziția unde adineauri era abia jumătatea cozii. Portarul anunță că nu mai sunt numere de ordine, cei rămași pe-afară, cu păreri de rău trebuie să se întoarcă acasă și să-și încerce norocul joi, cel târziu la 8. Cetățeanul român oftează din nou, mai ia o gură de cafea, și se cară la somn. Algoritmul se resetează din nou.

Dacă portarul a recomandat sosirea cel târziu la 8 în condițiile în care joia biroul se deschide la 10, înseamnă că știe el ce știe. Așa că cetățeanul român face un efort și în joia următoare ajunge la 07:55 la locul faptei. De la intrarea pe poartă, soarele surâde: coada e maxim jumătate din ce-a fost marți la 7, deci cu regula de trei simplă iese că așteptarea nu va fi zadarnică. În curând se leagă prietenii bazate pe „îmi ții și mie locul până mă duc să mă picur?” și pe „mă duc să fac mișcare pănă la supermarket, vreți ceva?”. Dintre vecini, cetățeanul american e cercetător în istoria artei, cetățeanca poloneză e educatoare și motociclistă, iar cetățeanul georgian studiază teologie comparativă – așa că timpul trece în mod agreabil. La orele 10 se deschide Ușa, încep să intre oamenii, coada înaintează, cetățeanul român și vecinii se încurajează reciproc că „băi, hai că prindem și noi număr!”, în cele din urmă intră și… obține un număr! Localizează camera la care îi va veni rândul, după care… nimica, se așază ca să aștepte din nou. Manualul de drept se dovedește un bun companion vreme de vreo 2 ore, până numărul așteptat se afișează într-un final, iar cetățeanul român pătrunde în sfârșit la vorbitor. La ghișeu, o tanti. „Păi da, pe lângă ce-ați adus vă mai trebuie asigurare de sănătate și un extras de cont, să faceți dovada finanțării.” Cetățeanul român se consternează, își aduce aminte că așa arăta legislația înainte de 2007, dar după câteva schimburi de replici își dă seama că tanti de la ghișeu e doar un instrument care își face treaba. „Reveniți luni.” Cetățeanul român e recunoscător că a avut ocazia să facă așa o „repetiție generală” pentru procedura de care are nevoie, oftează, mai bea o gură de cafea și se cară la curs. Pasul doi se consideră încheiat.

Interludiu.
Cetățeanul român învață despre online banking.

Cetățeanul român are 3 zile la dispoziție ca să facă rost de extrasul de cont. Acela se poate printa via online banking, sau se poate comanda de la unele bancomate mai speciale. Se alege varianta printării, și se stabilește că duminică e cea mai potrivită zi pentru mișcarea asta [mai liber la imprimante, ar fi unul dintre motive]. Duminică seara se constată, în fața calculatorului, că printarea extrasului de cont se poate face cu două condiții:
1) Se bifează o căsuță cum că de-acuma se renunță la opțiunea printării extraselor la bancomatele alea mai speciale, urmând ca de aci înainte extrasele să poată fi livrate numai electronic. [A-hem!]
2) Se introduce un cod TAN [Transfer Authentication Number]. Codul TAN se găsește pe o fițuică acasă, pentru că cetățeanului român nu i-ar fi trecut prin cap că printarea unui extras de cont intră la categoria „transfer”.

Cetățeanul român nu mai are cum să mai meargă până acasă și să ia TAN-ul în timp util, așa că începe să gândească o reconfigurare a planurilor. Norocul îi surâde însă tot duminică seara, într-o plimbare, și nimerește peste o sucursală care are deschis în camera cu bancomatele de-alea de care trebuie. Noroc chior, într-o țară care se închide cu totul duminica, și mai ales duminică seara. Lucrurile reintră în normal deci, totul va decurge conform planurilor inițiale, cetățeanul român poate să meargă liniștit la cârciumă.

Pasul 3.
Cetățeanul român învinge.

Evident că în pregătirea celui de-al treilea asalt, după ce până și norocul i-a surâs la bancă, și a mai făcut și o repetiție generală – cetățeanul român nu riscă să rateze vreo trezire, așa că după întoarcerea de la cârciumă își scrie pe îndelete un referat. După care își bea cafeaua, își face sandwichurile, se îmbracă gros, și la 4:00 iese pe ușă. La orele 05:25 se plantează la locul faptei, pornind la start cu numărul 21. Puțină descriere: Curtea interioară e încă închisă, așa că oamenii stau aliniați în fața unui grilaj înalt și greu [sinistru chiar], pe un trotuar aflat fix lângă cursul râului, unde se știe că vântul bate mai cu spor. În beznă. Cetățeanul român însă își îndeasă căciula și căștile în urechi, mai ia o gură de cafea, și își spune că de data asta nimic nu mai poate merge prost.

La 6 se deschide poarta, dând drumul la 106 de așteptători hămesiți, care se aleargă de-a lungul curții interioare, ceea ce face ca cetățeanul român să ajungă în fața ușii pe poziția ~40. Lângă un hipstăr japonez de origine coreeană, care studiază muzica și are un accent britanic nesuferit, cu care încearcă să o vrăjească pe o coreeană topită după el și pe o americancă cam neimpresionată. Cetățeanul român dă mai tare muzica din căști.

La 07:00 se deschide ușa, la 07:03 cetățeanul român pune mâna pe un număr, la 07:09 se termină numerele. Se așază pe același scaun de data trecută, pornit să aștepte. Își termină toate mandarinele din bagaj, mai bea o gură de cafea, la 08:25 intră în cele din urmă la vorbitor. Scoate formularul gata completat [venim cu temele făcute, ce naiba?], buletinul, permisul de ședere, legitimația de student… pănă să apuce să scoată asigurarea de sănătate și prețioasele extrase de cont, funcționarul a și strâns actele și s-a dus mai încolo. Până să apuce să spună ceva, funcționarul se și întoarce cu un nou bon de ordine, „așteptați numărul ăsta”.

Cetățeanul român își strânge surplusul de acte, se întoarce în sala de așteptare, își mai toarnă o ceașcă de cafea, oftează, și iar se pune pe așteptat. Pe la jumătatea ceștii, apare pe ecran numărul 477.

Cetățeanul român intră din nou în camera cu pricina, funcționarul îi întinde zâmbitor un document:

„Asta a fost tot, mult succes în găsirea unui job!”.

3 gânduri despre “Cum tâmpim [metodă în trei pași]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s