Iarăşi un text din categoria TLDNR. Sorry, logoreea.

Oamenii din jur se pot împărţi în trei categorii, în funcţie de cât de bine îi cunoaştem: cei cu care nu am mai avut niciun contact; cei cu care am avut un oarecare contact şi despre care avem deja o imagine schiţată; şi cei cu care am trecut deja de faza schiţei primare, putem considera că îi cunoaştem.

Situaţie: Un om vine la tine şi-ţi povesteşte ceva despre el însuşi – ceva din trecutul personal, o întâmplare recentă sau pur şi simplu un amănunt din viaţa cotidiană.
Se pune întrebarea dacă acel om spune adevărul, înfloreşte faptele sau minte cu neruşinare.

De ce nu îmi pun această întrebare şi iau drept adevărat, în mod asumat, tot ce mi se spune.

Păi în primul rând şi cel mai simplu e cu oamenii cu care sunt la primul (primele) contact(e). Dom’le, dacă asta e imaginea pe care vrei să ţi-o construieşti în ochii mei… fie! Oricum ai să stai mult şi bine în perioada de probă şi o să mă bazez pe tine abia dup-aia. Până atunci mi-e absolut egal ce-mi povesteşti, dacă sunt întâmplări interesante/ haioase cu atât mai bine, măcar eşti distractiv, şi deci ai o utilitate. Ştiu că sună foarte cinic ceea ce spun, însă o spun fără urmă de rea voinţă. De fapt acord prezumţia de nevinovăţie la toată lumea, by default. Nu sunt eu centrul universului, nu văd de ce m-ar minţi cineva – nu distribui nici bani nici favoruri nici privilegii.

Cu cea de-a doua categorie, oamenii cu care am avut un oarecare contact şi despre care am deja o imagine schiţată, e procesul cel mai îndelungat. Că na, e ca o perioadă de probă, care poate să dureze mult şi bine. Şi în perioada asta cam începi să descoperi omul, vezi dacă – şi în ce situaţii – îi place să înflorească, să distorsioneze, dacă îi place să braveze sau dimpotrivă, trunchiază faptele. Încă nu te bazezi pe el în mod real, aşa că îţi permiţi să explorezi, să dai ocazia să te mintă sau să mintă pe alţii de faţă cu tine. Iar „absolvirea” perioadei de probă nu e musai sinonimă cu o viaţă fără de prihană. Nu. Perioada de probă se termină atunci când m-am lămurit în ce situaţii mă pot baza pe om. Pentru că mitomanii adevăraţi sunt rari, însă, după cum ne învaţă dr. House, „Toată lumea minte„. Toată lumea minte, însă fiecare o face numai într-un anumit fel şi în anumite situaţii. Treaba observatorului e să descopere care sunt acestea. Concluzia care ne interesează însă aici este că şi la oamenii din a doua categorie mi-e indiferent dacă mă mint sau nu. De fapt chiar prefer să fiu aburită cât mai des, asta îmi ţine mintea trează şi mă ajută să-mi construiesc filtrele mai repede.

Şi, cea din urmă categorie, oamenii pe care pot considera că îi cunosc: adică X şi cu mine avem o istorie comună suficient de relevantă încât să-i pot prevedea anumite comportamente, şi deci să mă pot baza pe el. Da, văd ca sună foarte arogant „să-i pot prevedea anumite comportamente”, însă nu asta e cheia de care avem nevoie că să ne bazăm pe cineva? Mă bazez pe X că vine să mă ia de la gară tocmai pentru că istoria noastră comună mă încurajează să prezic că va spune „da” atunci când eu o să zic „te rog”. Etcetera, etcetera. Până la urmă nu e aşa complicat. No. Şi cu oamenii ăştia iarăşi mi-e indiferent dacă mă mint sau nu, pentru că teoretic presupun că am avut suficient timp să-mi fac filtrele corecte, şi că ar trebui să ştiu când aud o gogoaşă. Selecţia naturală s-a făcut deja până acuma, odată ce ştiu să filtrez ceea ce aud, pot să privesc scuzele, înfloriturile sau gogoşile cu indulgenţă şi amuzament. De ce să nu-i fac omului plăcerea de a crede că m-a dus de nas – dacă pe mine nu mă deranjează să mă las păcălita? Sau invers: de ce să mă obosesc să-i tai macaroana omului dacă, conservându-mi energia, toată lumea e fericită? Dacă totuşi sunt păcălită – na, ghinion, îmi asum greşeala, asta e.

Acuma… şi minciunile pot fi de mai multe feluri, dar împărţirea de bază se face în două căprării: alea care mă afectează, şi alea care nu mă afectează. Dacă un om înfloreşte faptele de vitejie din tinereţi – mi se rupe; mă bucur că ascult o povestire antrenantă, e entertaining. Dacă în schimb distorsionează fapte la care am participat şi eu sau, şi mai rău, îmi pune vorbe în gură sau gânduri în cap… o well, atunci avem o problemă reală şi serioasă. Valabil şi în cazul în care spune neadevăruri despre prieteni şi apropiaţi. O descoperire de felul ăsta se lasă cu urmări.

În concluzie şi pe scurt deci: dacă vorbele celor din jur nu le pot verifica (n-am luat parte la faptele relatate) sau le pot verifica dar înfloriturile nu fac niciun rău nimănui – nu avem nicio problemă.

4 gânduri despre “Despre minciună

  1. Eu zic ca minciunile se mai impart in alea cu motiv si alea fara motiv. Bine.. si aici e discutabil…la fel cum faptul ca minciunile despre vitejiile din tinereti nu te afecteaza tot e discutabil. Depinde cum privesti.
    nu?:P

    1. @ Cecilia
      Pai normal ca depinde cum privesti. Eu am povestit aici cum privesc EU lucrurile, si nici macar nu am pretentia sa fi acoperit tot subiectul. Atata doar cat sa sugerez o idee, si sa nu uit de la ce am pornit: „De ce nu îmi pun această întrebare şi iau drept adevărat, în mod asumat, tot ce mi se spune.”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s