Ziceam că există printre noi oameni care nu apreciază literatura de ficţiune (poftim: beletristica). Pe motiv că în timpul ăla s-ar putea citi ceva mai folositor, şi, mai ales, pentru că ar fi o capcană. Şi mai ziceam că am două probleme cu părerea asta.

Prima problemă (şi cea mai mică) e că pericolul despre care vorbim – capcana facilă de a te considera cult doar pe baza unor romane, nuvele şi schiţe – mi se pare o problemă falsă.

În general, a lua în serios pericolul reprezentat de capcana semidocţiei®… e ca şi cum am spune că nu e bine să ne trimitem copiii la şcoală, că acolo se învaţă cu violenţa. Sau că nu e bine să ieşim la proteste pentru că o să ajungem la închisoare. Sau că nu e bine să stăm la soare pentru că o să facem insolaţie. Chestii care într-adevăr se pot întâmpla oricui, dar în realitate se întâmplă doar celor neinformaţi şi celor neatenţi

Semidocţii sunt formele fără fond [conform definiției]. Cei care au citit pe Wikipedia rezumatele unor cărţi ca să aibă cu ce impresiona fetele (True story).  Cei care au citit oleacă de Coelho şi au impresia că descifrează Universul. În fine: cei care într-adevăr au căzut in capcana despre care vorbeam. Aceia, da!, sunt detestabili. De regulă au o educaţie modestă şi li se pare că orice carte le creşte rating-ul, drept pentru care vor să afişeze o imagine corespunzătoare. Cum ziceam: se întîmplă celor neinformaţi.

Cei care chiar au citit mult înseamnă că au plăcerea cititului (trebuie să fie la mijloc o plăcere, că fără interes personal asta nu se poate) şi în acest fel şi-au cultivat un oarecare interes. Fiecare dintre gusturile literare e corelabil cu un anumit interes personal – fie el către psihologie, geografie, istorie, etc. Na: de-aia băieţii pasionaţi de tehnică citesc SF, iar domnişoarele triste citesc romane de dragoste. Iar interesul pentru un domeniu, combinat cu plăcerea cititului… duce la explorare: mai multe cărţi, mai multe informaţii, mai multe aspecte laterale. Plus că direct în romanele respective intră în contact cu o grămadă de informaţii: Franţa post-Napoleon e descrisă în Mizerabilii lui Hugo, în vreme ce Rusia Ecaterinei cea Mare e prezentată în Petru I al lui Alexei Tolstoi. Numai cel care citește fără interes, fără să țină ochii deschiși, nu se cultivă citind. Cum ziceam: se întâmplă numai celor neatenţi.

Problema cealaltă precum și concluziile vor apărea în episodul următor.

2 gânduri despre “O datorie (II)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s