Na, revenind in Bucuresti, am scuturat de nisip cartea pe care o lasasem aici si trebuie musai sa notez unele chestii din ea. Este vorba despre cartea lui Carl Gustav Jung, “Despre fenomenul spiritului in arta si stiinta” – un mosulica tare simpatic, zambitor si echilibrat. E de fapt o culegere de eseuri de analiza a lui Paracelsus [medicul si alchimistul medieval], a lui Sigmund Freud, Richard Wilhelm, Ulise [personajul lui James Joyce] si Picasso, precum si un eseu pe tema legaturilor dintre psihologia analitica si opera literara.

Cel mai interesant mi s-a parut eseul despre Freud, avand in vedere faptul ca Jung i-a fost discipol lui Freud multa vreme, si abia dupa un punct a inceput sa-l contrazica. Asa ca dupa o lectura cat de cat consistenta a lucrarilor freudiene, se impune si o lectura a lui Jung: sa n-o iei razna intr-o singura directie, ascultand numai ce zice mosulica celalalt. Jung propovaduieste echilibrul si discernamantul: cand analizezi un om – si mai ales un artist, o opera literara – e foarte usor sa intreci masura si sa intri in detalii si interpretari prea adanci, si, afundandu-te, nu mai vezi padurea din cauza copacilor si incepi sa tragi concluzii false.
De fapt, Jung o zice foarte limpede si pe scurt: vorbeste despre “unilateralitatea teoriei lui Freud”. Asadar, teoria nu este falsa [ba din contra] dar nu trebuie privita ca singura existenta si valabila. Pentru ca, la drept vorbind, tratarea unui pacient nu e completa chiar daca “au fost dezgropate toate trairile sexuale din copilarie, si toate valorile culturale au fost descompuse in elemente intunecate”.
Pe de alta parte insa, el da si justificarea aparitiei fenomenului freudian:
“Ca si Nietzsche, ca si razboiul mondial, si Freud, precum si pandantul sau literar Joyce, este un raspuns la maladia secolului al XIX-lea.” – fiind vorba despre epoca victoriana, plina de restrictii, constrangeri, “maniere”, sentimente inabusite sau nerecunoscute – care, in mod firesc, au avut ca rezultat o adevarata epidemie de nevroza si isterie – precum si alte tulburari.

In ceea ce priveste opera de arta – da, din ea se pot trage concluzii nenumarate. Citind, de exemplu, un roman, poti sa intrevezi anumite linii ale psihicului scriitorului, anumite traume, refulari, si asa mai departe. [Dooh!]. De exemplu, tipul face o analiza destul de consistenta despre legatura lui Goethe cu mama lui, vizibila din “Faust”. DAR! E bine sa ne gandim de doua ori inainte de a intra in analize amanuntite: daca descompunem opera, ii gasim sursele, refularile, sexualitatea – atunci ajungem la marea concluzie ca autorul este si el om, si are frustrari ca toata lumea, si atunci opera de arta e doar o manifestare ca oricare alta. “Metoda reductiva a lui Freud, aplicata la opera de arta, scoate la iveala din vesmintele sclipitoare ale operei banalitatea nuda a elementarului homo sapiens, specie de care tine si scriitorul.”. Si-n cazul asta…. ce-am realizat? L-am detronat pe artist, l-am facut om ca oricare altul, a devenit caz clinic, “eventual al nu-stiu-catelea exemplu din psychopathia sexualis“.

Foarte tare nenea, din punctul meu de vedere.