Sa consideram un proces de transformare continua, care transformare se intampla cu o rata medie foarte mica [insesizabila chiar], si care se intinde pe un timp foarte indelungat.

La scara mai mica: cum e inflorirea unei flori. Stai si te uiti la ea ore in sir, si nu exista nici un moment in care sa poti spune ca percepi realmente o schimbare. Exista totusi cateva momente cand, daca ai suficienta rabdare si nu ai adormit inca cu ochii in floare, poti sa vezi o miscare mai brusca, gen desprinderea unei petale, influentata de cine stie ce curentel de aer.

E, la genul asta de proces ma refer, numai ca intins pe o perioada de multi ani de zile, care continua pana in zilele noastre si nu are de gand sa se termine prea curand. Si care are variatii bruste rarisime – care sunt, ce-i drept, inevitabile, doar ca au nevoie de putin ajutor din exterior ca sa se produca.
In genul asta de proces [si bineinteles ca ma refer la transformari umane interioare, cum ar fi construirea sistemului de valori, formarea unei opinii, chestiunile de credinta, de scop in viata, si asa mai departe, toata categoria grea] – momentul cand ai o revelatie, cand tragi o concluzie, sau cand reusesti sa formulezi coerent in cuvinte ceva ce nu reuseai sa exprimi de multa vreme – aia se cheama variatie brusca, si respecta legile floricelei de mai-nainte. Asadar: daca transformarea si cautarile ar fi continuat in mod constant, era inevitabil ca revelatia sa se produca la un moment sau altul, DAR are putina nevoie de ajutor din exterior ca sa-si dea drumul. Unde ajutorul din exterior poate fi orice, de la o observatie banala pe strada pana la o carte, un film, o conversatie, o muzica, sau orice altceva.
Buun. Apare revelatia, un pas inainte, si dup-aia inca o buna bucata de vreme nimica. Sau mai nimica. Pana la urmatoarea revelatie. Si tot asa. Si bineinteles ca uneori se intampla ca uneori concluzia sa fie din categoria: “Bai ce dobitoc am fost! Cum am putut sa trag asa o concluzie idioata?” – cu referire la vreo idee mai veche. Si zici ca “Gata, m-am desteptat, acuma parerea mi-e alta, bine ca mi-a venit mintea la cap.” Si traiesti bine-mersi inca o buna perioada de vreme cu noua parere, pe cea veche ai dat-o la cosul de gunoi.

E, aici intervine revelatia din acest episod:
Si anume ca nu e chiar asa intelept sa dai opinia veche la cosul de gunoi. Ca in felul asta iti anulezi practic sansa sa mai crezi in valabilitatea propriei judecati. Premisa ar trebui sa fie in schimb ca totusi stiai tu ce stiai atunci, la momentul ala, nu ai trans concluzii gratuite. Bine, nu suntem perfecti, gresim cu totii, deci recunoasterea greselii e ceva firesc si de bun simt. Dar hai sa reluam motivele care au dus la concluzia initiala si sa le comparam cu cele care au condus la cea mai recenta. Ca razgandirea completa nu e buna.