Tot in metrou…
Ma super amuza sa ma uit la ocupatiile oamenilor din jurul meu si sa incerc sa ghicesc la ce se gandesc… In primul rand oamenii din metrou – vorbesc de cazul in care nu sunt in compania altora, ca atunci sigur fac conversatie – ori citesc, ori se joaca pe telefonul mobil, ori se uita in gol/ dormiteaza [ascultand muzica sau nu, dupa caz]. Daca citesc, citesc fie un ziar [de cele mai multe ori Libertatea sau Gazeta Sporturilor] ori cate o cartulie. Sau cateodata caiete/ cursuri. Ziarul, cartea sau cursurile pot sa fie sau sa nu fie ale lor, ca se poate citi foarte simplu si de la vecinul de alaturi sau de vizavi
Partea interesanta este atunci cand tu esti cel care citeste, si vezi cum se raporteaza ceilalti la tine in acel moment. Daca citesc Catavencu sau Compact sau vreo carte obscura si care nu atrage privirile – atunci am toate sansele sa trec neobservata. Daca vecinul de alaturi vede ca citesc Dilema Veche sau vreo carte de filozofie – deja se uita cu alti ochi la mine. Ceva intre admirativ si “aoleo, asta e din aia, cu cultura”. Daca citesc o carte in germana, sunt multi care ar fi convinsi ca sunt o straina. Ca se uita ca la o straina la mine si ii vad cum ma examineaza. Oricum, acuma la romanul de rand, si mai ales daca e bucurestean, nu mai e asa o chestie sa vada straini, insa mai sunt ceva-ceva reminiscente din vechea atitudine. Ceva intre bunavointa si serviabilitate, amestecata cu multa curiozitate. Daca imi citesc cursurile, mi se uita peste umar, vad niste scheme sau grafice care probabil ca nu le zic nimic, imi pun eticheta cu “asta e politehnista, dintr-aia” si gata.
Dar cel mai si cel mai tare este atunci cand citesc cursurile care sunt vizibil tehnice, si sunt si in germana. Aia ii buimaceste.
In legatura cu asta, zilele trecute a fost cireasa de pe tort. Eram in metroul ultra-inghesuit de dimineata, stateam jos, citeam la Leistungselektronik. Puhoi de lume in jurul meu, ridicam periodic ochii si ii vedeam cum se zgaiau in cursurile mele – scheme si grafice colorate, cu adnotari pe alaturi, in germana, evident. Si dupa ce le-am vazut bine privirile, pe la Unirii imi suna telefonul. Si raspund. In romana, evident. Doamne, era un nene din categoria pensionar-joaca-table-in-fata-blocului-in-maieu-si-in-chiloti, care se uita la mine ca la un extraterestru… Iar langa mine, intins peste umaru meu, un pustan de liceu, din din ala cu ochelari de soare, creasta, si ciob de sticla in ureche, iarasi cu o privire dintr-aia de om aiurit…

Na, nu pot sa fac altceva decat sa ma amuz.