Ce-am mai văzut pe la metrou

Întrerup aici seria de articole pseudo-științifice pentru a relata la cald despre ultimul răcnet în materie de modă masculină pe iarna asta.
Povesteam acu ceva vreme despre ciobanul 2.0, rockerul de Cișmigiu care a înlocuit MC-ul de motociclist cu sumanul. Ei bine, mergând mai departe în aceeași cheie a interpretării elementelor etnice în moda străzii – azi am văzut la metrou un tip care mi-a tăiat respirația:

• Cojoc-suman negru, până deasupra genunchilor – pășea mându și semeț în el, zici că era în transhumanță. Tipul, zic.
• Fulăraș de lână în carouri colorate, legat gingaș, pentru efect – asortat cu pantalonii și cu pantofii dădea de înțeles că cetățeanul merge fără îndoială în club.
• Iar pe vârful capului, o cușmă de-aia de miel, de l-ar fi făcut invidios pe bunicu – că a lui, aia cu care iese să dea grăunțe la găini, e cam veche deja.

Pentru cine nu e familiar cu noțiunea de “cușmă [am văzut că există și ignoranți dintr-ăștia], iaca poză:

DAR lovitura de grație a venit abia când omul și-a dat jos de pe cap obectul și am înțeles că alegerea ținutei avea un sens bine chibzuit:

Distribuția și selecția minților

Factorul 1: O săptămână încheiată am studiat grafice și tabele, apoi a trebuit să produc la rându-mi comparații, grafice și tabele noi pentru un proiect.
Factorul 2: Am petrecut încă un weekend la școală, cu un seminar de câte 8h/ zi – la pachet cu inevitabile momente de plictis și uitat primprejur.

Cu ăștia doi factori era doar o chestiune de timp până să m-apuc să fac grafice și pe baza celor observate. Mai exact, m-am gândit să fac o statistică privind distribuția inteligenței în grupă. Iar după ce am terminat-o, n-a mai fost decât un pas până la a analiza distribuția inteligenței în restul grupurilor din care am făcut parte în trecut: la facultate, în liceu, și în cele din urmă la biroul unde am lucrat ceva ani. Iată, în primă fază, ce-a ieșit:

Ion și Vasile revin

Era odată Ion. Și, ca orice om, avea o perioadă mai proastă. Corăbiile dădeau semnale de scufundare, la orizont se adunau nori, cursul acțiunilor se prăbușea, și parcă avea și un junghi între coaste. Nu prea mergea bine. Ion se preumbla deci abătut prin pădure, gândindu-se cum să iasă din probleme – și cum se preumbla el așa, se întâlnește cu Vasile.

Poruncă

E posibil s-o mai fi pomenit pe aici la un moment dat, că tare mi-a plăcut: “Să nu terfelim prin familiaritate lucrurile cu adevărat sacre.” [citat aproximativ]

În limbaj mai puțin prețios ar veni cumva că ar fi bine să recunoaștem lucrurile de o valoare mai deosebită, și să nu le transformăm în bunuri de consum. Pe principiul că nu transformăm “odaia bună” în dormitor, și nu purtăm hainele bune decât duminica la biserică. Sau, în termeni și mai lumești: nu ascultăm Pink Floyd când ne spălăm pe dinți și nu citim Herta Müller în tramvai. Nu e nicio catastrofă dacă o facem, dar… sunt unele lucruri care merită o atenție și o considerație mai speciale, și am fi mai câștigați dacă am înțelege treaba asta – altfel pierdem tot farmecul. Noțiunea de “sacru” evident n-are treabă cu religia.

Asta mi-a revenit în cap de la o melodie la radio: “Nothing Else Matters”. Uite dom’le ce bun exemplu de lucru țintuit în sfera familiarului: videoclipul supra-turat pe MTV la vremea lui, orice puștan o zdrăngăne la chitară, la orice petrecere de bloc e obligatoriu pusă pe post de “bluz” – și până una-alta, când deschizi folderul cu Metallica, asculți orice altceva în afară de NEM, pe care ți se pare că ai auzit-o deja de prea multe ori. Când de fapt e o bijuterie.

PS: Se apropie examenUL. Deci păzea, urmează grafice zilele astea.

Zâmbetul (I)

Ăsta se anunță a fi unul din textele cele mai dificil de scris din istoria Foarfecii – văzut așa, de la nivelul primei propoziții – prin urmare o să o iau metodic, pe etape. Că mi-am propus să mă leg de o chestie, dar nici măcar nu știu să o descriu ca lumea.

E vorba despre un anumit fel de zâmbet. Nu e nici ironic, nici dojenitor, nici răutăcios și nici amuzat. Hai că dau un exemplu, să vedem cum iese:

Pastila

Dat fiind că nu am văzut niciodată un incendiu adevărat, nu am de unde să ştiu exact cât de bine realizate sunt incendiile de prin filmele cu efecte speciale. Unele mi se par parcă ceva mai bine realizate – altele îmi dau impresia de amatorism, însă oricât de “ok” ar fi, pentru mine focul arată tot de parcă e lipit pe peliculă. Uneori sunt incendii filmate real (nu adăugate pe calculator), şi tot lipite pe peliculă mi se par. Deci e clar, n-am treabă cu astea. Drept pentru care nici în SF-ul următor nu îmi dau seama dacă e vorba de oameni talentaţi care n-au avut instrumente performante, sau dacă filmul e de un amatorism crunt. Sau o fi vreo bijuterie iar eu nu mă prind.

“Ataque de panico“, Fede Alvarez, Uruguay, 2009

Vechituri

De câteva zile atmosfera pe-aici seamănă suspect de tare cu ce era odinioară pre-sesiunea în Regie – motiv pentru care pe Foarfeca a intrat în funcțiune colecția de conserve acumulată în perioada de vacanță și inspirație. Nu mă încearcă cine știe ce sentiment de culpabilitate din acest motiv, mai ales că îmi place ca din când în când să mă concentrez doar pe comentariile blogului. În schimb obișnuința de a tot scrie câte ceva a rămas cam fără obiect, mai ales că dimineața cafeaua e în continuare la fel de îndelungată, indiferent de cât de plină se anunță ziua. Și doar n-o să o beau ascultând radio și uitându-mă pe geam, ce naiba?

Așa că, în lipsă de inspirație, am luat la frunzărit arhiva de texte salvate de pe net, de la oamenii pe care îi mai lecturez. La un moment dat l-a pocnit nostalgia pe un tip și s-a apucat să povestească despre amănuntele care i-au marcat copilăria în comunism, de la bananele de pe dulap și până la teneșii de Drăgășani. Și lansa, la rându-i, întrebarea către cititori: “ce v-a marcat vouă copilăria în acele vremuri?” În secunda aia s-a produs o sinapsă și am avut o revelație: de vreo săptămână tot beau un ceai obișnuit de plante, care nici nu știu cum se numește, și nici nu-mi pot explica de ce îmi place atât de mult. Ei bine, cu sinapsa asta am aflat: este EXACT gustul ceaiurilor pe care le făcea laboranta de la liceul unde preda mama. Când eram la grădiniță, la terminarea programului traversam strada până la liceu, unde mama încă mai avea o oră sau două, și așteptam cuminte în cabinetul de chimie până plecam împreună acasă. Nu mi-e clar ce făceam în ora aia, dar știu sigur că domnișoara laborantă mă simpatiza și îmi făcea mereu un ceai pe care nu-l putea imita nimeni altcineva. Iar gustul ĂLA nu l-am mai întâlnit nicăieri de atunci. Mă rog, ceaiul domnișoarei laborante era o experiență mult mai complexă, includea căldura exagerată de la radiator, lemnul vechi al dulapurilor cu sticlărie, peisajul înnourat și nins de pe geam, și evident parfumul inconfundabil de laborator de chimie. Dar gustul! Iaca există, deși încă nu m-am dumirit care e ingredientul responsabil.

Na. Fain, zic.

Tot cu vrerea

Prin noțiunea de “persoană care știe ce vrea” înțelegem în mod curent un om care își urmează drumul fără ezitări, un om care, pus în fața unei decizii, o alege fără să băjbâie pe aceea care îl menține pe acel drum. De asemenea, un om despre care se poate spune că “știe ce vrea”, este în final perceput și ca un om mai împlinit decât alții.

Pe de altă parte, am mai vorbit pe aici despre adevărurile general cunoscute – dar care ți se par într-adevăr adevărate abia când te trezești într-o dimineață și ți se pare că le-ai descoperit chiar tu.

Așa și cu sintagma asta. Cu oamenii care “știu ce vor”.

Tot pe aici am mai discutat și despre cum e atunci când doar ți se pare că vrei ceva. Când vrei să te integrezi în gașca de bikeri din fața blocului, și prin urmare dorința ta cea mai fierbinte este să ai o bicicletă: asta ți se pare cheia integrării. Cu toate că poate n-ai talent/ curaj să sari treptele stând pe o roată – deci chiar dacă ai avea bicicleta aia tot nu ai fi cu adevărat integrat.

De-aia e așa de important să ȘTII ce vrei – adică să identifici corect ce-ți dorești, fără să te încurci printre alternative înșelătoare. Odată ce ai reușit asta, devine relativ ușor de găsit o cale convenabilă de a ajunge acolo. Iar asta e o practică cât se poate de sănătoasă, pentru că te ferește de frustrări pe parcursul drumului – și mai ales te asigură că odată ajuns la obiectiv, n-ai să constați că de fapt nu te bucură cu nimic faptul.

De bloguri și blogări

Nu știu exact când au apărut blogurile pe lume, din calcule reiese că prin 2004 probabil, nu văd sensul căutării unei date precise. Nu știu nici nevoia care dus la apariția lor, în schimb sunt destul de sigură că toți cei care s-au apucat de treaba asta DUPĂ ce primul om a făcut-o de nevoie – au făcut-o de experiment, au dat de o jucărie nouă și au vrut să vadă cum e. Faptul că treaba a prins, i-a încurajat să continue – nu îmi imaginez că cineva avea o strategie clară la vremea aia, nu cred că cineva și-a pus măcar problema să scoată bani din asta. Era pur și simplu plăcerea de a produce ceva, și de a vedea că părerile proprii sunt urmărite și aprobate. Între timp avem blogări cu zeci de mii de unici pe zi [așa-numiții A-list bloggers], bloguri de nișă, bloguri generaliste, bloguri utilitare, și tot așa.

Dezv.

Așa cum mă indispune folosirea sintagmei “energii regenerabile” [am zis aici de ce], în egală măsură mă nedumerește noua ordine lingvistică ce ne învață corectitudinea politică și spune “țări dezvoltate” sau “țări în curs de dezvoltare” atunci când se referă la “țări bogate” și “țări sărace”.

Mi se pare că face problema și mai mare. De unde calificativele cinstite de “bogat”/ “sărac” se referă strict la avuția materială a unei țări, ele i s-au părut cuiva jignitoare, așa că acuma “diplomații” au nimerit și mai bine cu sintagmele alea: “dezvoltate” din ce punct de vedere? Că dacă nu spui “țară economic dezvoltată”, nu e clar a ce te refereai. Poate la cultură? La societate? La codul legal? Sunt atâtea state care momentan nu se bucură de cine știe ce bunăstare, însă dpdv cultural sunt la ani-lumină de SUA. Mă gândesc la Iran, de exemplu.

Dar stai că nici așa nu e în întregime ok. Țară “dezvoltată economic”. “Dezvoltată” în ce direcție? Cu o economie care funcționează, nu? Cu o economie care funcționează în sensul de economie de piață, sau cum? Uite China: încă are un nivel de trai mediu scăzut, deci e săracă, deci i se spune “în curs de dezvoltare”. De unde ea săraca e dezvoltată de nu se mai poate, inclusiv economia lor funcționează ca unsă.

Deci? Nu mai bine rămânem la principiile simple și de bun simț? Nu mai bine folosim cuvintele cinstite și potrivite în context, fără dimplomații și ocoluri inutile?