Q&A

Există pe lume nenumărate feluri de întrebări, de la cele retorice și până la cele concrete, cu răspuns da/ nu.

O categorie aparte o constituie însă întrebările cu răspuns evident. Alea tip “dormi?”, “ai venit?”, și așa mai departe. Ca să nu te uiți pătrat la cel care te întreabă, trebuie să fii într-o dispoziție specială, să fii pe aceeași lungime de undă cu întrebătorul, dispus cumva la un small-talk de conveniență – o dispoziție placid-bonomă care să adoarmă simțul acela care ne face să luăm întrebările în serios. Cine te întreabă “ai venit?” se așteaptă la un răspuns pe măsură, minim un “dap, am venit!”. Și din acest punct de vedere este îndreptățit să se considere agresat dacă te uiți strâmb la el și zici “ce întrebare mai e și asta?”.

Mai sunt însă întrebări din această categorie, care totuși la prima vedere par acceptabile, nonsensul lor e ceva mai subtil. “Cum te simți?” e un bun exemplu în acest sens; luat per ansamblu, “cum te simți?” trece testul rațiunii și e o întrebare la locul ei. Doar că dacă intervine atunci când țopăi la câștigarea marelui premiu la loto sau atunci când îți verși mațele la beție – singurul răspuns decent este “cum pălăria mea crezi că mă simt?”. Care răspuns este în mod evident agresiv pentru cel care te întreabă, el săracu’ a pus și el o întrebare ca să-ți dea ocazia să te exprimi. Chiar dacă “cum te simți?” își are locul mai degrabă atunci când te externezi din spital, spre exemplu.

Cum ar fi dacă ar fi?

Și anume:

Cum ar fi dacă dintr-o dată s-ar descoperi și dovedi – fără putință de tăgadă – că undele wireless sunt extrem de periculoase pentru om, că fac stricăciuni oribile, că… mă rog, e nasol?

Nu știu cum ar fi, dar sigur ar fi super interesant.

Alo?

Se mai spune din când în când pe la știri că președintele țării X l-a sunat pe președintele țării Y ca să-l felicite/ să-l înjure/ să-l întrebe ceva. Din moment ce îl sună în calitate de președinte, și din moment ce asta face obiectul unui telejurnal – se subînțelege că avem de-a face cu un întreg protocol aici. Probabil că nu sună omul de pe mobilul personal, și probabil că numărul apelabil nu e nici el un număr personal – că na, să nu uităm că se sună în calitate de președinți, nu de amici de bere.

Și totuși. Sunt curioasă: dacă eu găsesc pe net numărul președinției Madagascarului și sun, spunând că sunt de la cancelaria prezidențială a Mongoliei, și că Șeful meu vrea să intre neîntârziat în legătură cu șeful de la ei – cum mă verifică dacă spun adevărul? Fără SF-uri cu monitorizări prin sateliți și localizări apeluri – că astea se pot falsifica de către oricine își dorește suficient de tare asta. Și hai să zicem că asta nu e așa important; să zicem că eu chiar sun de la Cotroceni, și vreau cu Regina Angliei. Cine mă asigură pe mine că tipul de la celălalt capăt al firului e Regina Angliei în carne și oase? Serios acuma.

Episodul de vinerea asta

De data asta o producţie simplă şi de efect, după reţeta clasică a îmbrăcării unei situaţii penibile în ceva umor. Rezultatul: savuros.

Super Powers, Jeremy Kipp Walker & J. Anderson Mitchell, USA 2006.

Chestiune de legitimitate

A-hem.

Situație:
Ajungi în stația de tramvai cărând o scoșă grea. [Sau rucsac mare și plin, sau cutie de carton incomodă - nu contează]. Tramvaiul mai are până să vină, așa că nu-ți rămâne decât să staționezi pe peron și să aștepți cuminte. Problema e că sacoșa aia e chiar destul de grea, mânerele îți cam taie degetele, și ai pune-o jos de urgență – doar că
- e o sacoșă de pânză pe care abia ce-ai spălat-o și n-ai chef să o mai speli și azi;
- știi că mai târziu va trebui să o cari în brațe, iar ipohondrul din tine nu e încântat să pună mâna pe ea după ce a stat pe jos;
- plouă, iar tu nu îți pui cumpărăturile în baltă din principiu;
- e cam instabilă și o să se reverse imediat ce-i dai drumul;
- etcetera.

Păcălici

Situația din acest episod e simplă ca bună-ziua:

A și B fac un biznis împreună. Să zicem că B îi vinde lui A o portocală. Prețul cerut de B este de 2 lei. A plătește cei 2 lei și achiziționează portocala în discuție. B pleacă fericit acasă cu cei 2 lei în buzunar, în sinea lui bucurându-se ce ușor l-a fraierit pe A, că portocala costă în realitate 0,75 lei. “Mamă ce l-am păcălit!”, își zice B. Pe de altă parte, A pleacă acasă fiind pe deplin conștient că putea obține în altă parte o portocală cu maxim 1 leu, și știe foarte bine că B are impresia că l-a păcălit. Însă A și-a plătit fără să crâcnească cei 2 lei pentru că

- își dorea ACEA portocală și numai aceea;

- își dorea o portocală numaidecât ATUNCI;

- își dorea să cumpere musai de la B;

- alt motiv imaginabil.

Dar B nu are habar de motivele astea, el preferă să se bucure că l-a păcălit pe A. O bucurie la îndemână, fără îndoială răutăcioasă, și care are în primul rând darul de a crește încrederea în sine și amorul propriu. “Ce isteț am fost!”, nu? B a făcut profit de 166%, respectiv de 1,25 lei. Din colțul lui, A consideră că a plătit 1 leu pe portocală, iar cu încă 1 leu și-a plătit împlinirea uneia dintre dorințele de mai sus.

Nimic nou sub soare în situația asta, evident: așa funcționează economia, și nimeni nu are nimic împotrivă. Ce rămâne totuși supărător în tablou este că există încă destui care preferă bucuria simplă și rapidă a lui “Mamă ce l-am păcălit!”.

Hint: am fabricat un exemplu din sfera economică pentru că așa m-a pocnit inspirația, însă povestea nu vizează neapărat situații așa prozaice.

La ce e bun Michael Moore

Face filme critice, se ia de administrația Bush, înfierează capitalismul. E arogant, vorbește tare și tăios. E în stare să miște masele, are talent de predicator și “le zice”. Are meritul de a fi coagulat o mișcare de stânga în SUA și de a fi adus documentarul în mall. Ne-a arătat că democrația nu poate fi separată de gândirea critică. Și, fără îndoială, a contribuit la educarea tineretului în acest sens, deci indirect și la schimbarea regimului politic în SUA.

Ca orice lucru care pare prea bun ca să fie adevărat – este și el prea bun ca să fie adevărat: nu i se pot trece cu vederea manipularea unor dovezi, scoaterea din context a unor declarații și forțarea lucrurilor în general – toate rearanjate pentru a se potrivi în mesajul pe care și-a propus a priori să-l transmită. Ceea ce numai etic nu e, și se cam bate cap în cap cu principiile pe care pe propovăduiește. Privind proporția dintre lucrurile pe care le critică el și mișcarea pe care a generat-o – cam aceeași proporție se regăsește și între mișcarea “pro-Moore” și mișcarea “anti-Moore” care a apărut firesc în urma succesului lui. Am aflat recent dintr-un documentar despre festivalul de film “Shooting Michael Moore”, tabără în care s-au refugiat aceia cu părerea că “Da, Michael Moore nu-i 100% rău, dar… hai să spunem adevărul.” Dacă mă-ntreabă cineva, acel festival e cam penibil, însă e bine că există tocmai pentru că asta înseamnă democrație. Dacă ne-am însușit critica, este drept să criticăm toate taberele.

Ce nu poate fi însă contestat este meritul de a fi adus documentarul în mall. Ba, mai mult de atât, a reușit să spargă zidul de ignoranță al maselor de consum și le-a revigorat neuronul responsabil cu chestionarea autorității. Iar după cum se știe, indiferent de câte ori s-a demonstrat faptul că un lucru e neadevărat, tot o să mai existe 1 milion de aerieni care or să continue să creadă în acel lucru. Deci nu contează câte dovezi despre fabricarea dovezilor există, dl. Moore nu cade prea curând în dizgrație.

Ironia e că odată ce și-a atins un ideal [schimbarea regimului politic în SUA] totodată și-a dat foc la valiză: ce-o să mai critice el de-acuma?

Haifisch

Rechinul plânge și e trist. Dar dat fiind că trăiește în apă nu i se văd lacrimile cum curg pe chip, așa că își continuă drumul demn și singur pe fundul oceanului.

Ideea nu îmi aparține, însă mi s-a părut exploatabilă.

 

Distanța dintre “drăguț” și “bleah”

Toată lumea iubește buburuzele, sunt simpatice, rotunde, colorate, inofensive și chiar romantice. Sunt printre singurele insecte tolerate de publicul larg, orice altă gâză ți-ar ateriza pe mână provoacă groază, dezgust, neplăcere, sau în cel mai bun caz indiferență. Buburuzele în schimb sunt privilegiate, aduc zâmbet, atrag atenția, “Ia să-i numărăm punctele, să vedem câți ani are” și “Încotro vei zbura, acolo m-oi mărita”. N-o să exclame nicio fetiță “Oaaau, ia uite ce păianjen drăguț!”. Le asociem cu forfota veselă din primăvară și într-un cuvânt ne plac.

Meh. Dar când le vezi cum colonizează colțul singurului tău geam la mijlocul lui noiembrie, cum se strâng într-un ciorchine slinos și mișcător, de unde mai pică din când în când câte una cu un zgomot sec pe pervaz, unde dă din picioare cu burta-n sus până nu mai poate – și când constați că orice tentativă de a aerisi camera devine prilej pentru migrația ciorchinelui la cald… realizezi brusc că nu-s decât niște gândaci, și prin urmare absolut dezgustători.

“Nu cumva să ieși fără căciulă!”

Am auzit atenționarea asta de nenumărate ori, nici nu mai știu de când. De pe la sfârșitul copilăriei probabil, când deja aveam colegi mai “emancipați” și care nu purtau așa ceva. Ori că vroiam să-i imit, ori că doar părinții credeau că vreau să-i imit – era totuna: au început atenționările, chiar și când erau +10 grade afară. Și, ca orice fruct oprit, a dus în cele din urmă la scenariul previzibil: plecam de-acasă cu ceva pe cap, dar numai până dispăream din câmpul vizual oferit de geamurile apartamentului. Asta și la -10 grade. Problema apărea atunci când eram prinsă în flagrant: nici rugăminți, nici amenințări, nici relatări despre crâncene cazuri de sinuzită nu au avut darul să trezească vreo emoție. Să fim serioși, nu mă înduioșau înțepăturile din urechi și nici chinurile frunții expuse direct la vântul înghețat – de ce m-ar fi înduplecat niște argumente raționale?

Am supraviețuit cumva acelei perioade, ca să ajung să observ cum acuma căciula este șic. Nici nu coboară bine mercurul termometrelor sub +10 grade, că lumea deja se înfofolește cu fulare de lână petrecute de 7 ori în jurul gâtului și cu căciulă trasă pe frunte – până fața ajunge un element pierdut pe undeva printr-un fundal tricotat.

Încă o dată trebuie remarcat faptul că în moda feminină de iarnă din spațiul C-D-P, amestecul influențelor rusești [ținutele ultra-feminine] cu cele italiene [haine subțiri, păr descoperit] nu e unul tocmai reușit. Încă o să mai vedem multe ierni pe străzile orașelor fete cu cizme de plastic [putere de încălzire zero, dar sunt cu toc, elegante și "finuțe"], geacă scurtă la pantalonii cu talia joasă, și nici vorbă de căciulă. Tot e bine că de vreo doi ani se poartă cizmele peste pantaloni: măcar așa au dispărut adidașii din ținutele de la -10 grade. Și poate tot e bine că au revenit pantalonii cu talia înaltă. A fost bună și moda gecilor lungi, cum apăruseră acu vreo 5 ani.

Dar eu tot zic că ăia care vor să se facă medici și nu știu ce specializare să-și aleagă… să se uite puțin în jur și să judece singuri: oare care specializări or să fie cele mai solicitate peste 5-10 ani?