Capacitățile de percepție la bodyguarzi

Probabil că mă încadrez în media statistică a consumului de filme cu polițiști și infractori, adică nici prea-prea nici foarte-foarte. Drept pentru care a fost nevoie de o creștere semnificativă a ratei de intake, [adică un serial urmărit pe bandă rulantă] ca să remarc niște chestii specifice genului.

Avem deci situația-clișeu: băieții buni se întâlnesc cu băieții răi pentru o confruntare. În spatele unor hale părăsite, într-un colț de port nefrecventat, într-o parcare noaptea – na, locurile obișnuite. Chiar dacă pare un loc neutru, e de fapt teritoriul băieților răi. Unde băietii buni se duc știind ce-i paște, dar în același timp motivați solid de conștiința dreptății. Clasic, no. Și, cum ziceam, în parcarea aia vin cele două găști, opresc mașinile, cei doi lideri se dau jos, fac câțiva pași unul spre celălalt, iar în urma băiatului rău se postează negreșit câteva gorile cu armele încărcate [la băiatul bun gorilele sunt opționale]. Iar când se împute treaba și situația escaladează… mă, nu știu cum se face că bodyguarzii ăia răi știu exact ce vrea șeful lor de la ei, știu exact momentul când șeful a ajuns la capătul răbdărilor și vrea să-l vadă pe ălalalt mort. Sau schingiuit. Sau legat fedeleș. Sau trimis acasă. Câteodată șeful nici măcar nu trebuie să le arunce vreo privire semnificativă, să se prindă și telespectatorul că le transmite “și acuma faceți cum v-am învățat”. Nu. În multe filme vine pur și simplu de la sine.

Când s-a schimbat asta cu Oscarul?

Dacă intră cineva pe site-ul Oscarurilor – cum aș fi, bunăoară, eu, căutând lista nominalizărilor pe anul ăsta ca să-mi asigur lista cu distracții pentru serile reci de februarie – o să vadă antetul ăsta:

Adică stai oleacă! De când e “… and sciences“? Care științe? Se referă la partea de IT din spatele efectelor speciale și a celor muzicale? Că nu de alta, dar chimie sau matematică n-am știință să apară în componența filmelor. Deci? Premiem, practic, softuri? Nu că comentez, da’ zic și eu…

Statistică interesantă

S-a făcut o statistică despre imigranții străini înrădăcinați în Germania. Câți dintre ei sunt a) fără Bacalaureat, b) cu Bacalaureat, c) cu facultate, d) primesc ajutor de șomaj, e) independenți, f)supraponderali, g) femei fără venituri proprii, h) familii cu venituri de peste 3200 Euro pe lună [asta o fi limita de înstărire, deduc]. Ei bine, s-au comparat pe scara asta greci, italieni, polonezi, turci, români, croați, ruși, africani, nord-americani, etc. Măi să fie: românii sunt pe locul 2 la categoria h), dintre toate națiile. Probabil medici și ingineri. Pe ultimul loc la categoria g) – oau, n-aș fi zis! Tot pe ultimul loc la d), și printre primele locuri la b) și c). Pe penultimul loc la a).

Sigur, infograficul de pe care am citit eu informațiile astea e mult mai aspectuos decât ce-am debitat eu aicea – dar concluzia e tot aia: oameni cu școală și cu chef de muncă. Fain, zic.

În junglă

Mi-e dat să citesc, din când în când [rar, dar cu regularitate], titluri de genul “Vezi aici imagini din viața luxuriantă a lui X”. Sau “Colecția luxuriantă de mașini a lui Y l-a costat o avere”. Sau etc. Toate cu “luxuriant” în loc de “luxos”, dintr-un motiv care-mi scapă. Iar ce mă ofică cel mai tare e că, dacă se uită cineva superficial la explicația din DEX, o să poată îndoi definiția a doua până se potrivește în context. Doară în Dex zic ei singuri că la modul figurativ se poate vorbi despre un “stil luxuriant” – ce, stilul de viață nu e și el un stil?

Uf, și cuvântul cel potrivit e atât de la îndemână! Atâta doar că e mai scurt și nu sună cu la fel de mult impact. Adică, pasămite, când cineva zice “luxuriant”, restul înțeleg ei că e vorba de ceva luxos – doar ca pe lângă asta reiese și că emițătorul perlei stăpânește noțiuni ceva mai complexe decât un simplu “luxos”. Nu știm noi exact ce e aia, însă dacă el știe, pesemne că o fi și el din aceleași cercuri. Ce cool!

Și-ncă una cu protestele

Că nu mă pot abține.

Când zice crainica la știri despre mișcările maselor în cardul demonstrațiilor:

Protestatarii au părăsit Piața Universității, îndreptându-se către Facultatea de Arhitectură și către Teatrul Național, în vreme ce jandarmii se regrupau în dreptul Spitalului Colțea.

Ă? Frate, zici că migrau din Drumul Taberei spre Arcul de Triumf, în timp ce jandarmii se retrăgeau strategic spre Dristor…

Contrast neplăcut

Nu-mi place mie să fiu ecoul știrilor de la televizor, de-aia nici nu prea comentez ce se întâmplă zilele astea prin România. Cred că e cam clar ce gândesc despre asta. În 6 ani de scriitură pe-aici cred că lumea și-a făcut deja o idee. Cihar dacă nu fac decât să stau pe margine și să chibițez [ca acuma], asta nu înseamnă că nu iau situația în serios. No.

Și-amu observația zilei de astăzi: Nu i se pare nimănui inconfortabil, ba chiar nesimțit, când după imagini de-astea:

Apare, abrupt și fără interludiu, o de-asta:

M?

21.12.12

Cred că tocmai am citit al enșpelea articol despre sfârșitul lumii din 2012. Al enșpelea + 1, că mi s-a luat subiectul, nu mi se mai pare nici măcar amuzant. E drăguț, deopotrivă, să citesc elucubrațiile emoționante ale Convinșilor - precum și construcția criticillor la adresa fiecărui aspect. Mă rog, era. O să iau o pauză până mi se pare din nou interesant subiectul.

Constatarea care însă nu-mi place a fost nevoia clară a lumii de explicații supranaturale și evenimente extra-ordinare. Ca pe vremuri la liceu: “Somnoroase păsărele” nu era doar o poezie drăguță, scrisă fără îndoială de un condei bun – nu, fiecare cuvânt prezenta o figură de stil care te spulbera cu genialitatea ei când te uitai la ea. Nu frate, nu exista nici o rimă întâmplătoare, nici o exprimare forțată de ritmul versului, nici o metaforă fără semnificații cutremurătoare.

Așa și cu calendarul mayaș: explicațiile triviale sunt de-a dreptul necuviincioase în fața unui asemenea fapt colosal. Că li s-o fi terminat mayașilor hârtia [mă rog, bolovanul]. Că a murit astronomul care se ocupa cu asta. Sau că s-a plictisit. Sau că o fi scriind undeva micuț, la început, cu steluță for i := 1 to n do…, iar calendarul se termină acolo unde se termină bucla [dup-aia lucrurile o iau de la capăt în același mod]. Nu. Așa ceva nu va fi niciodată acceptabil.

Avantajul marionetelor

Când se umple paharul și se răscoală plebea, se duce să-l căsăpească pe păpușar. Păpușa scapă neatinsă. Ce, a strigat cineva “Jos Boc!”?

Întrebare pentru weekend

Așa. Știe cineva ce este reprezentat în poza alăturată? Spun eu singură: am pozat fundul unui bax de șervețele. Care fund este transparent, și deci prin el se văd toate fundurile tuturor pachetelor de șervețele dinăuntru.

Și acuma întrebarea evidentă: Ce-i cu liniuțele alea pe fiecare pachet? Am observat că și baxul însuși are o liniuță din asta undeva în lateral, mai mare. De asemenea, observ că liniuțele astea apar cam toate în aceeași poziție, și mă gândesc că poate nu e întâmplător că se află exact la îmbinarea cu lipici a ambalajelor.

O fi un semnal optic pentru robotul dozator de lipici? Vorbesc serios.

Ce se mai vede, ce se mai aude, ce se mai simte

  

Cine nu știe fața sovietică a Berlinului [și anume cea mai mare parte a Berlinului de Est], e bine să conștientizeze că arată… ei bine, sovietic de-a binelea. Străzi largi, clădiri drepte, betoane gri… parterele blocurilor amenajate în magazine, dintre care unele au firma încă păstrată în fontul de Romarta… Ce mai? Te simți ca-n București, în Chișinău, în Varșovia sau la Moscova. Nu trebuie să subliniez faptul că nu mă încântă zona, și deci nu mă trage ața într-acolo.

Ei bine, am fost totuși astăzi pe-acolo cu ceva treburi, și remarcam în ce hal de apăsător poate fi peisajul ăla în iernile și așa deosebit de apăsătoare ale urbei. Nori plumburii, pâclă cețoasă și întuneric încă de la 2 dup-amiază, vânt tăios, șoaseaua pustie, bleah! Și, cireașa de pe tort: un brad dezbrăcat și părăsit pe trotuar întru colectarea de către gunoieri, care s-a lăsat rostogolit de vânt pe carosabil, ca o tufă în deșerturile  de Hollywood. Ce sinistru!

*

În altă ordine de idei, n-am avut nevoie decât de un bobârnac și iarăși mi-am stricat ritmul somnului – ceea ce a făcut ca azi dimineață la 7.30 să mă uit încă cu ochii larg deschiși în tavan. Mna, pățăști. Mi-am zis să deschid nițel geamul, face bine la relaxare. Când deschid geamul… aer proaspăt, tril de păsărele, ăăă poftim? Păsărele în ianuarie? Oi Doamne, cum se amestecă toate scandalos împotriva naturii, cum se trezesc păsărelele să-mi interfereze mie cu somnul în ianuarie, și nu în iunie, când le e vremea!

A, și când am închis geamul se lumina de ziuă. Am văzut muguri la tufa din fața geamului. M-am frecat la ochi și m-am culcat.